Am evitat multă vreme să dau glas unei mîhniri produse de un aspect al vieţii literare în firească evoluţie, ce, din punctul meu de vedere, nu mi s-a părut chiar firesc. Dar pe de-o parte nu doar persistenţa ci şi continua amplificare a fenomenului cu pricina, iar pe de altă parte confirmarea simţămîntului meu de către o seamă de confraţi de vîrste diferite, contrariaţi identic, mă îndeamnă a spune deschis despre ceea ce e vorba: dezinteresul noilor valuri de literatori, aşa-zişii douămiişti, faţă de înaintaşi, ba chiar faţă de colegii de scris ce nu intră în dispozitivul lor generaţionist. N-aş vrea să cad pe locul comun al "conflictului" dintre generaţii, căruia îi putem concede un anume coeficient de incomprehensiune şi dintr-o direcţie şi din cealalta. Însă acum se petrece altceva. O ignorare aparent masivă a trecutului, ducînd rezervele ce s-au vădit încă la promoţia "'60" la o generalizare, la o atitudine asumată în chip caracteristic. O mentalitate autistă care poate avea explicaţii, însă mă tem că nu şi justificări suficient de convingătoare. Fac parte din rîndul acelor tineri de odinioară care nutreau - nu evit termenul ce-ar putea fi taxat drept sentimentalizant, de-o ingenuitate dezarmată - o veritabilă evlavie faţă de înaintaşi, aşa încît nu mi-ar fi uşor să înţeleg comportarea unor tineri actuali. Mărturisesc că nu aveam bucurie mai mare decît a-i vedea în carne şi oase, dacă se putea şi a-i auzi vorbind, pe scriitorii mai vîrstnici, nu numai astrele de primă mărime, ci şi pe alţii pe care-i cunoşteam din istoriile lui E. Lovinescu şi G. Călinescu, din comentariile criticilor interbelici, cărţi de căpătîi pentru mine. Ce s-a întîmplat între timp, ce s-a schimbat atît de radical? Cum de a apărut o mutaţie acolo unde eram încredinţat că va exista o generoasă continuitate? Prezumăm că a intervenit mai întîi o reacţie, fie şi confuză, fixată într-un ref