James Cameron a asteptat ca tehnologia sa-i ajunga din urma imaginatia. Rabdarea a meritat 14 ani de sertar si patru ani de productie. „Avatar” nici nu se compara cu „2012”, celalalt blockbuster al anului. Este incomparabil mai bun. Iar daca il vedeti la IMAX-ul din AFI Palace e posibil sa aveti o revelatie de genul celei avute la sfarsitul secolului al XIX-lea de primii spectatori de cinema. James Cameron impinge cinematograful inainte, asa cum au facut Alan Crosland cu „Cantaretul de jazz” in 1927 (primul film vorbit) sau fratii Wachowski cu „Matrix”, in 1999.
„Avatar” e in primul rand unul dintre cele mai frumoase filme vazute vreodata, ti-e pur si simplu drag sa te uiti la el, atu-ul lui principal fiind modul in care exploateaza tehnica pentru a crea o lume cu totul fantastica, dar care pare atat de diafana incat iti vine sa o iei de buna. Senzatia – dupa peste doua ore si jumatate de proiectie – este ca James Cameron a vrut, de fapt, sa te absoarba cu totul in lumea lui si sa te faca sa iti doresti sa nu te mai trezesti la cea reala.
Filmele lui Cameron nu se sprijina doar pe tehnica si pe o schema dramaturgica, asa cum se intampla cu cele ale lui Roland Emmerich. Cameron vine cu ceva mai mult. „Titanic”-ul nu era doar o melodrama insiropata in efecte speciale, ci exploata panica sfarsitului lumii (de atunci) imaginand salvarea prin iubire si aratand ca exista, chiar si intr-un mare dezastru (in plus, real), o unda de lumina. De asta data, James Cameron lasa la o parte istoria si construieste o lume imaginara, desi pastreaza o armatura care te trimite la conflictul dintre traditie si civilizatie, natura si tehnica samd.
Tema nu e noua, nou e felul in care Cameron ia CGI-ul si il foloseste pentru a glorifica nu doar intoarcerea la natura sau respectul pentru trecut, dar mai ales puterea imaginatiei de a pune carne peste concept
