Ne-a ocolit - şi mă gîndesc, dat fiind momentul, în primul rînd la pretextul narativ din Poveste de Crăciun - tema trecutului-musafir. Personajele literaturii noastre mai vechi sau mai noi primesc rar, cînd nu deloc, vizite care să le reaşeze, spre bine sau spre rău, existenţa. Dau, însă, vreo două exemple, dintr-un inventar pîndit, de bună seamă, de lacune.

Un astfel de "ales", ce are parte de o vizită total deosebită de comicăria cu dulceaţă în galoşi, este Stavrache, din În vreme de război. La început, Stavrache îi aşteaptă "cu inima sărită pe musafirii de noapte", tîlhari care umblau să prade gospodăriile din împrejurimi. Primeşte, în schimb, vizita şi mărturisirea frate-su mai mic, popa, capul nelegiuiţilor. Pe care-l scapă trimiţîndu-l la oaste. Două scrisori, una a lui, voluntarul Iancu Georgescu, alta cu slovă străină, îl vestesc că bravul tîlhar a luptat şi a căzut la Plevna. Iar negustorul se face, cu grăbire, stăpîn pe averea lui. Popa "venea, din cînd în cînd, de pe altă lume, să tulbure somnul fratelui său". De două ori apare ca o nălucire, şi pînă la urmă se arată în carne şi oase, de la drum, să-i spună că ultima scrisoare a fost o glumă. E, într-un scenariu tragic, o moarte de comedie. Şi toată acţiunea ar putea fi o poantă bună, dacă Stavrache n-ar fi părăsit, deja, convenţia, devenind un punct fix, ţintuit de o obsesie, într-o lume par excellence mutabilă. "Nu bei şi dumneata cu noi?", întrebare-cheie în societatea de egali a lui Caragiale, nu obţine efectul scontat, acela al reintrării în joc. În definitiv, fratele Iancu e un Mitică lefterit (de soartă, de femei, cine ştie...), care pleacă la vînătoare de lei. Nimic neobişnuit, doar că cel care bruschează convenţia e Stavrache. Liniştea lui, cîştigată prin hazard, i se pare atît de firească, încît răsturnarea de situaţie îl înnebuneşte.

Evident, în logica lumii căreia