Faulkner nu făcea paradă de erudiţie, şi avea oroare de limbuţia orală sau scrisă.

Aflându-se în Italia, la întrebarea ce cărţi citise, ar fi răspuns Biblia, şi mai voise să adauge ceva, dar avea aerul că uitase.

Nu găsea ce căuta în memorie, tot plimbându-şi ochii pe sus.

Ziaristul italian a vrut să-l ajute.

Şi a zis - povestiţi, vă rog, intriga, poate aşa aflăm despre ce este vorba.

Faulkner a stat, s-a mai gândit, muşcându-şi mustaţa... Ceva, aşa - făcea ezitând - cu un rege căruia i se toarnă otravă în ureche, şi moare, este ucis, şi fiul său începe o anchetă, iar mama sa... Hamlet a ţipat victorios ziaristul.

Yes, Hamlet, încuviinţă Faulkner flegmatic.

De replica şi de stratagema aceasta îmi aduc aminte ori de câte ori se discută despre felul de a fi al scriitorilor, dacă stau cu faţa la perete când scriu sau deschid fereastra, ce mănâncă înainte de a se apuca de scris şi o mulţime de alte lucruri ce stârnesc curiozitatea cititorilor.

Sunt scriitori cu multă vervă în discuţii. Sau în articolele pe care le scriu prin ziare, reviste.

Declaraţiile apoi, interviurile.

S-ar putea spune că unii au mai mult talent în ce declară, decât în cărţile lor.

Istoria literaturii române ar ptuea avea un capitol stufos despre ce vorbeau între ei scriitorii, în timpul vieţii. Drama este că vocile sunt în aşa fel făcute, încât ele dispar odată cu purtătorii în neant.

***

... Sadoveanu vorbea puţin. Cu Rebreanu, te plictiseai. Bacovia bâiguia. Blaga, - mut ca o lebădă.

Tăria lumii interioare, fascinaţia realului, ca şi a ficţiunilor anulează oralitatea.

De unde şi simplitatea aparentă a operelor, ca şi vorbite.

Contrar veleitarilor vorbăreţi, al căror scris căzni