L-am crezut pe cuvântul lui. Ca pe Platon. Mi-a spus ca intâlnirea a fost un miracol si ca ei doi erau destinati demult unul altuia. Prin urmare, nici nu mai are rost sa-si aduca aminte cât amar de vreme s-au cautat prin lume. Si ca acomodarea lor in acelasi glob de privire a fost o chestiune de mici si banale subunitati ale timpului.
Adevarul este ca, de fapt, Vlad Ciobanu n-a fost niciodata singur*. N-a cântat, precum un posac si inversunat maestru al solipsismului, la un singur instrument. Pururi aflat in mijlocul aceluiasi concert pentru sihastrie si desert...Nu! El a dialogat, el a vorbit, el a conversat. El a schimbat mesaje (uneori ca incantatie si ruga, alteori ca apoftegma sau metafora!). Fie cu psihicul sau parapsihicul, fie cu fizica sau metafizica, fie cu Divinitatea sau cu el insusi. Oricum, a socializat, cum se spune mai nou, strasnic.
Chiar si atunci când a esentializat realitatea in simboluri, efigii, totemuri sau expresii, plasmuirile se transforma in dovezi irefutabile de complicitate suspecta cu nelumea. Lemnul, piatra, bronzul, asa cum le netezeste cu privirea mâinilor sale Vlad Ciobanu - slefuit, cioplit sau turnat - sunt nu materiale (departe de noi de a mai aduce vorba aici de atât de subreda astazi constructie lexicala - pâna la inerenta rupere logica - "materializarea ideii"!), ci magice. O fermecatura emotionala, o vraja ca un abur solemn, un fior sacru invaluie toate lucrarile sale. A caror consistenta, trebuie sa recunoastem, pare sa fie impinsa pâna aproape de virtual. Pur si simplu, ai impresia ca sunt atât de eterice, incât poti trece cu mâna prin ele, fara sa le strici Ordinea. Fara sa violentezi reteaua lor de Liniste. Fiindca viziunile "materiale" ale lui Vlad Ciobanu dovedesc credinta ca lumea (sa fie limpede: lumea lui!) are un mod particular al lucrurilor. O intocmire a acestora intr-o anume rânduiala. Pe care ele c
