Despre identitate naţională începe să se vorbească în Europa ca urmare a constituirii statelor naţionale în secolul XIX. Ideea însăşi de naţiune nu e mult mai veche. Europa medievală, preburgheză, era un stat global, fără frontiere precise şi care, în orice caz, separau comunităţi mai degrabă religioase decât etnice. Identitatea naţională a fost definită prima oară în mod polemic în Franţa o dată cu afacerea Dreyfus şi cu crearea ligilor reunite în "Action française" a lui Charles Maurras. O definiţie care a făcut o lungă carieră internaţională, bazată pe excluderea a patru "inamici interni": protestanţii, evreii, masonii şi metecii. Cel puţin aşa îi sistematizează Michel Winock, autor al mai multor studii pe această temă. În fond, neidentitarii se reduc la o singură categorie: străinii. Fie de neam, fie de religie. Evreul devine ţinta principală a excluderii fiindcă e considerat străin din ambele perspective. Astfel definită, identitatea naţională dă naştere rasismului şi antisemitismului. Înainte, doar religia provocase discriminări. Războaiele religioase nu fuseseră şi războaie naţionale. În această accepţie postromantică, naţionalismul apare la noi sub pana lui Eminescu, aproape cu un deceniu înaintea maurrasismului în Franţa. Un rol îl joacă şi factorul economic: evreilor li se refuză cetăţenia pentru "vina" de a încerca să acapareze comerţul şi, în general, mediul de afaceri. Un secol şi jumătate va fi traversat de cometa naţionalistă, care va îmbrăca formele cele mai variate, de la fascism la comunism (internaţionalismul era exclusiv proletar) şi de la tradiţionalismele interbelice (românismul, autohtonismul) la protocronismul postbelic. Să ne amintim că Nicolae Iorga nega "Istoriei" lui Lovinescu din 1937 calitatea de a fi una a literaturii române, pe considerentul că mulţi dintre autorii comentaţi erau evrei. Şi tot atunci lui Sebastian i se lua dreptu