nemiloasă vreme. ieşim amândoi, patefonul

scârţâie, geamurile se sparg in urma noastră,

pielea ni se increţeşte. suntem indureraţi şi furioşi.

avem doar o batistă,

brodată cam de o sută de ani cu farmecele bunicii,

in fiecare colţ. de atunci lacrimile opace cad

cu un zgomot surd pe obrajii ei increţiţi.

ajungem la bar. chelnerul are moaca spartă,

cu un calm ciudat mătură toate cioburile,

apoi deschide o gură imensă şi le deşartă inăuntru,

in timp ce ochii ii sclipesc de parcă

o legiune de demoni şi-ar

fi găsit loc in sufletul lui imbibat de vodcă. afară,

nemiloasă vreme. fulgeră şi tună şi bate un vânt

care smulge copacii din rădăcini,

cu şuierat de locomotivă.

dar batista bunicii ne păzeşte de tot răul

care fierbe in chelner.

ne aşezăm la o masă. barul geme şi se clatină.

nu trec nici 5 minute şi chelnerul

cu prohabul desfăcut

ia bâta in mâinile vânjoase şi o agită cu rânjetul

diabolic pe moaca lui desfigurată,

deasupra capului. noi nici nu ne mişcăm. nici rugăciuni

nu bâiguim. furia şi durerea noastră

sunt mai puternice decât farmecele bunicii.

sângele bătrânului nu s-a potolit. iese

prin podeaua barului ca un şarpe vâscos, se incolăceşte

de picioarele chelnerului şi urlă, se zbate.

bătrânul zace de o lună la doi metri sub pământ, dar

sângele lui il răstoarnă pe chelner, apoi

il strânge de gât, il sufocă şi ii soarbe tot sufletul.

noi stăm la aceeaşi masă, bem vin şi furia, durerea

noastră se potoleşte acum.

vântul dărâmă barul. stăm ingropaţi sub

dărâmături şi bem ca altădată, când bătrânul venea

acasă, ne strângea in braţe şi ne povestea

din război, de soldatul neamţ cu care se făcuse

frate de cruce. apoi işi lustruia pip