E un semn bun că începem să fim preocupaţi de memorie. Cele două decenii scurse de la căderea regimului Ceauşescu aduc la pachet nu doar documentare şi volume aniversare, ci şi tendinţa tot mai pronunţată de a explica trecutul istoric, de a-l demitiza. Grăitoare este inflaţia de volume memorialistice care au invadat de ceva vreme piaţa cărţii din România. De la jurnalul Regelui Carol până la însemnările poetei Constanţa Buzea, prima soţie a lui Adrian Păunescu, ne putem băga nasul în viaţa cotidiană a multor personaje importante în România secolului 20. Multe impresii false se risipesc în acest fel şi multe statui sunt fisurate.

Există, pe de altă parte, un curent contrar, care insistă în a folosi termenul de „recuperare a memoriei“. Se preferă în acest caz o abordare a istoriei României prin idealizarea personajelor ei principale. Temelia acestui curent este construită pe dezamăgirea izvorâtă în anii de după 1989, pe haosul societăţii care a declanşat fenomenul „ruşinii de a fi român“. Suntem un popor cu o stimă de sine mult diminuată faţă de anii regimului comunist.

Lucian Boia este unul dintre autorii care s-au specializat în dezvrăjirea istoriei românilor. Folosind metode de cercetare riguroase, dar şi un limbaj relaxat, cărţile lui Boia risipesc una după alta iluziile sădite în generaţiile care au avut pe bănci varianta comunistă a manualelor de istorie. În „Germanofilii“ (Ed. Humanitas, 2009), Lucian Boia contrazice tema larg răspândită care susţine existenţa la 1914 a unui „consens şi efort unitar al românilor de pretutindeni în direcţia împlinii dezideratului unităţii naţionale a statului român“. Vă este cunoscută formularea, nu-i aşa? Această teză predată de-a lungul mai multor generaţii elevilor români este demontată şurub cu şurub.

Elita intelectualilor transilvăneni înclina mai degrabă, la 1915, către un regim de autonomie a Transilvaniei