Azi, turcii sînt un popor simpatic şi hîtru, cu fesurile, turbanele şi narghileaua lor. N-au fost astfel, totdeauna, e adevărat; cînd i-a adus în Europa emirul Osman de prin stepele Asiei, în urmă cu vreo şapte sute de ani, erau destul de încruntaţi, cam sîngeroşi şi puşi pe jefuit necredincioşii creştini de prin partea locului, ba, mai mult, unul dintre mai-marii lor voia să dea calului ovăz tocmai din "pristolul de la Roma", cum zice Mihai Eminescu, un poet ghiaur într-o scrisoare a sa. Acum, după ce visele de mărire s-au năruit şi la Roma n-au mai ajuns pentru că un oarecare Ştefan cel Mare, poreclit "Atletul creştinătăţii", se spune că i-a oprit din drum, s-au făcut oameni plini de blîndeţe, buni negustori, cu "baştani" care cumpără, de la noi, fotbalişti şi fete frumoase, oferindu-ne, în schimb, tot felul de lucruri dulci şi mizilicuri: halva, baclava, sarailie, iaurt, salam, ghiuden - n-am mai fi gustat nimic giuguc dacă osmanlîii ar fi rămas să-i firitisească doar pe urmaşii lui Gingis Han, prin iurtele mongole. Paşalîc n-au putut în ţările române, dar ne-au lăsat, în contrapartidă, cu se zice astăzi, o raiŕ de cuvinte; unele gingaşe (satîr, hanger, iatagan, ghiulea, darabană), altele, numind meserii vechi şi noi (hangiu, gelep, geambaş, salahor, giuvaergiu, dulgher); ne-au invitat la bairam, ne sfătuiesc să ne grăbim încet (iavaş-iavaş, bre, că doar nu dau turcii) şi ne-au făcut designul caselor, hainelor şi accesoriilor (cearşaf, catifea, dulap, ciorap, geam, raft, canat, iatac, geantă, colan); au plantat salcîmi înaintea lui Mihai Tatulici, au frecat şi au ars mangalul, ne-au pus beizadele pe cap, să ne sictirească ieri din fuga cailor, azi, din şuierul discret al limuzinelor.

Dar cuvîntul cel mai de preţ şi mai rezistent la toate schimbările a fost maneŕ (alături, desigur, de "bacşîş" sau "bacşiş", după cum vorbim, în Moldova sau Muntenia