Cand toti asteptam mesajele de reconciliere ale impartialitatii politice a noului Traian Basescu, un presedinte care ne anuntase ca de aceasta data va fi mai mult ca oricand al tuturor romanilor, ne trezim cu desemnarea unui premier care tocmai ce fusese unicul prim-ministru demis din functie in cei 20 de ani de democratie post-decembrista.

Cei mai increzatori au gasit o explicatie a gestului lui Traian Basescu. Ca a fost presat de timp, ca e singurul om de incredere din jurul sau, ca, pana la urma, Emil Boc in sine nu a fost chiar cel mai rau premier pe care l-a avut Romania, ca, macar la nivel de intentie, Boc a avut cateva realizari cu care putini prim-ministri se pot lauda in doar un an de mandat.

Cine a fost aplecat si mai mult catre intelegere si iluzionare si-a mai spus ca, in fond, demiterea lui Boc a survenit pe fondul luptei unei campanii electorale declansate cu mult inainte de termen de PSD, pentru a-si pastra astfel sansele candidatului propriu la presedintie.

Asta daca erai dispus sa fii ingaduitor mai mult decat ar fi fost cazul si mai mult decat pareau ei sa fie dispusi la reconcilere. Cei mai lucizi si mai inteligenti stiau ca nu poate fi vorba de nicio reconciliere, ci dimpotriva, va urma un val de razbunare, de acte care sa demonstreze si sa arate clar cine a castigat si cine a pierdut aceste alegeri.

Realitatea a demonstrat rapid ca tot noi am fost singurii care am pierdut din nou. Tot noi suntem cei care nu ne vom alege cu nimic, nici macar cu iluzia ca am schimbat ceva, ca prin votul nostru am reusit sa scapam cel putin de unele figuri care au atras cele mai virulente critici in primul mandat de guvernare.

Numirea Elenei Udrea insa in noul si reincarcatul cabinet Boc IV (sau trei, desi parerile sunt impartite) ne-a dumirit pe toti. Pana si cei mai iluzionati si creduli dintre noi au pri