Maria Dinulescu e un exemplar destul de reuşit. O spun în sensul cel mai ştiinţific al cuvîntului, ca un specialist de la Animal Planet detaşat în Africa de Est, pentru a observa zebrele de stepă în sălbăticia care le pune în valoare crupa, greabănul, musculatura. Am avut plăcerea s-o studiez îndeaproape, în mediul ei natural, într-o aeronavă care survola jumătate din Europă spre Bucureşti. Am văzut-o zburdînd prin cîteva filme serioase şi adulmecînd un fursec la ziua lui Alex Leo Şerban.

Concluzia? Nu înţeleg. Uitaţi-vă cu atenţie la Poponeţ, cu-n obiectiv “wide” şi multă răbdare nejustificată. Ce vedeţi (presupunînd că e un cadru atît de strîns încît nu mai încape nici un pixel din maşină)? Masculul Alfa cu tricolor? Armăsarul alb care, datorită geneticii impecabile, nu mai are nevoie de un prinţ fercheş deasupra lui, pentru a impresiona păsăretul? Mă îndoiesc.

Studiile recente arată că Poponeţ e acelaşi hîrciog febril, cu blăniţa blondă, mirosind a feromoni de la Dior, care şi-a făcut culcuş în diplomatul cu euroi al tatălui său. Şi care s-a remarcat doar strecurîndu-se, în nopţile cu lună plină şi paparazzi, în vizuinile notorii ale Ginei Pistol, Roxanei de la Trident sau Annei Lesko. Şi asta pentru a se trata, prin celebritate erotică, de complexul bărbatului mai mic de statură decît acvariile cu adevăraţii prădători, piranha, din Rezervaţia Naturală de la Bamboo.

Cine mai e Poponeţ? Hamsterul de cafenea care a intrat zilele trecute, pentru prima oară-n viaţa lui, în Ateneul Român, şi asta pentru a se “giugiuli” (expresie de tabloid, îmi cer scuze), într-o lojă la vedere, cu Maria Dinulescu, cea mai bună actriţă în 2002, la CineMAiubit! Dragostea a încetat de mult să mă mai uimească. În plus, am renunţat să mai cred că-n ţara asta se va întîmpla vreodată ceva normal.

Dar asta e, totuşi, prea mult pentru cinefilii de ocazie sa