Capacitatea omului de a uita e nemărginită şi uneori binecuvântată.
Cum am putea trăi dacă am ţine minte toate neplăcerile, nenorocirile şi aberaţiile care ne sunt presărate în drum de-a lungul vieţii? Dar există lucruri pe care n-ar trebui să le uităm niciodată. Şi totuşi, se întâmplă. Uităm fără să ne dăm seama, uităm conştient, ca să putem merge înainte, sau ne prefacem că uităm. Astăzi, la 20 de ani de la implozia comunismului, încă ne izbim de o teorie strâmbă: "era mai bine înainte".
Dintre toate miturile false despre perioada comunismului, cel mai stupid mi se pare ăla cu "toţi oamenii erau egali". Erau pe naiba! Am înţeles încă din şcoală că unii aveau privilegii şi ceilalţi erau „egali".Al doilea mit tâmpit susţine că "n-a murit nimeni de foame pe vremea lui Ceauşescu".
Îmi amintesc ce am văzut în clasa a patra, când am fost într-o excursie la Braşov. După ce am vizitat Biserica Neagră, tot grupul a intrat într-un lactobar pentru masa de prânz. La desert am primit o gogoaşă cu iaurt. Nu mi-a plăcut combinaţia dulce-acru, aşa că gogoaşa era intactă când am înapoiat tava. Acolo aştepta o bătrână care a luat gogoaşa şi a înfulecat-o degrabă. Avea o foame în ochi pe care mi-o amintesc perfect şi azi.
Mânca ce aruncau ceilalţi. N-a murit nimeni de foame, dar femeia aceea era moartă de foame. Am plecat buimac de acolo. Nu mai văzusem niciodată un om care să mănânce ce arunca altul. Eram mic, dar am priceput singur că lucrurile nu erau în regulă. Una ni se spunea, alta trăiam noi. Era mai bine atunci? Depinde ce ne mai amintim de atunci. Şi depinde ce vrem să uităm.
