Ion şi Călin, dormiţi neîntorşi în inima mea. Nu vă fie frică! Cât timp am să supravieţuiesc, nu veţi fi murit de tot.

Pe 22 decembrie, când am făcut ochi, eram deja negru, de la bătaie, ca o gutuie storcoşită. Prima grijă a fost să mă rad, să-mi schimb înfăţişarea. Din lac în puţ. Figura mi-era plină de vânătăi şi julituri, deci o figură foarte suspectă în acea zi. Am deschis trusa de farduri a consoartei şi mi-am aplicat machiajul de rigoare. "Se mai vede?" - întrebam. "Se mai vede, da' mai puţin, lasă-mă pe mine..." Şi iar cu fondul de ten... Între timp, dădusem telefon la Călin Angelescu.

După multe apeluri, mi-a răspuns soţia lui. Cică el n-ar prea fi pe-acasă. Şi nici nu ştia pe unde-ar putea fi? Îi era frică să vorbească la telefon, a mormăit ceva ininteligibil, iar eu refuzam, la acelaşi telefon, să spun unde şi ce făcusem, după ce dispărusem subit. Bine că nu eram mort, aşa cum afirmase "Europa liberă", a zis ea. N-am comentat. Era musai să-i comunic ceva lui Călin. Dar cum? "Fii atentă, dac-ai să-l vezi, zi-i să-şi ia o haină mai groasă pe el, că au zis la meteo că vine un frig năprasnic şi... să-şi schimbe lamele de ras, că alea vechi s-au tocit."

Apelasem şi familia Dumitriu, dar cu alte sentimente. Ion era la Jilava şi nimeni n-ar fi putut spune dacă şi când avea să iasă de acolo. De aceea, conversaţia a fost şi mai sibilinică: "Ion e în viaţă, da' nu vă pot spune unde e... Nu întrebaţi, nu pot să vă spun. E întreg, e viu, şi o să vie diseară." De ce am spus asta? Nu ştiu. Laşii care ar vrea să fim ca ei, sau să fim măcar manipulaţi de vreun serviciu secret şi protector vor exulta. Dar eu, unul, nu ştiu de ce am spus-o. Doar să le vând de doi bani speranţă.

Of, ziua de 21 începuse atât de bine! Adică nu începuse bine deloc. Cu mitingul ticălos, încă o dovadă de laşitate generală şi cu mânia neputinţei noastre. Cu toate astea, eram