Un text de autor despre experienţa de soldat pe baricada de la Inter. Cum trăgea scatoalce generalul Milea şi cum a fost împuşcată o mâţă teroristă. Sursa: Agerpres
Am tras sute de cartuşe în fantomele teroriştilor. O singură victimă am avut: o pisică mare şi grasă. O regret şi azi. Am fost în Piaţa Universităţii în 21 decembrie ’89. De cealaltă parte a baricadei.
Cu trei camarazi am încărcat, într-o dubă, 13 oameni care au murit, la asfinţit, lângă Sala Dalles. Am stat faţă în faţă cu revoluţionarii de la Inter. Eram doar un recrut. Pe 22, am fost dislocat la Radio. Întorseserăm armele.
Acolo am stat o lună în cap, cu degetul pe trăgaciul AKM-ului. Aveam 20 de ani şi eram sub arme. Am fost de ambele părţi ale baricadei.
„Umflă arma şi hai la apel!”
Primul contact cu Revoluţia l-am avut la ieşirea din fosta cârciumă Cireşica, vizavi de Liceul „Lazăr”. Duminică, 17 decembrie ’89, la zece seara. Un plutonier de miliţie m-a abordat scurt: „Carnetu’ de serviciu şi biletu’ de voie!”. Eram tuns zero şi aveam moaca tipică de răcan în învoire.
Verifică scurt şi lătră: “Urgent, te prezinţi la unitate!”. M-a durut în cot, aveam liber până a doua zi. La cinci dimineaţa, m-am întors în cazarma de pe Antiaeriană, în Ghencea. “Batalionul 98 infanterie - pază obiective speciale”, sau UM01908. Iureş ca la balamuc. Ordine, zbierete, alergătură. În companie dau de Make, Mihai Vochin, leat cu mine, din Alexandria.
„Bă, vezi că ai arma pe pat. Umfl-o şi la apel că ne-au omorât ăştia toată noaptea!”, turuie Make. Ciudat. Regulamentul spunea că arma se ridică personal. Ne-au numărat de cinci ori, plus apel nominal. A urmat o zi de instrucţie obişnuită, pe tancodromul din spatele Regimentului de infanterie mecanizat. Seara, ordin să dormim cu armele sub pernă.
Până pe 23 ianuarie ’90 nu
