Membru fondator al Cenaclului Liviu Rebreanu şi al Fundaţiei Culturale Liviu Rebreanu, pe care le-a condus ani de-a rândul, Mihai Ghiţescu a avut o viaţă tumultuoasă. Scriitorul se simte, însă, onorat că avut privilegiul de a cunoaşte multe dintre cele mai sonore nume ale literaturii române.

Mihai Ghiţescu şi-a început viaţa de scriitor, în adevăratul sens al cuvântului, târziu, după ce a trecut de vârsta de 70 de ani, când a publicat romanul Lidia, în două volume dedicate soţiei sale, Ludmila Florea Ghiţescu una dintre cele mai impunătoare prezenţe literare locale, de poeziile căreia a fost şi încă mai este fascinat şi a cărei moarte a sfâşiat una dintre cele mai longevive poveşti de dragoste, despărţindu-i în urmă cu 19 ani.

A cochetat cu scrisul, însă, încă din 1944, când, la vârsta adolescenţei, a aşternut pe hârtie primele versuri de care îşi aminteşte cu drag şi acum.“De Crăciun, cea mai mare bucurie a tinerilor, era să ne plimbăm cu sania cu zurgălăi trasă de cai. Într-o astfel de croazieră, una dintre colege şi-a pierdut un pantof şi a ajuns acasă cu piciorul îngheţat. Am scris şi i-am dedicat Balada unui pantof pe care, mai apoi, le-am citit-o prietenilor, amuzându-i copios., povesteşte cu zâmbetul pe buze, scriitorul, mărturisind că n-a publicat niciunul din versurile tinereţii.

A ales, însă, să urmeze o şcoală militară în afara ţării. După ce a absolvit Şcoala de ofiţeri de Aviaţie Halle din Germania, cu doar câteva zile înainte de 23 august 1944, s-a întors în ţară. “Erau chiar acele momente în care se schimba roata. Întorsesem armele împotriva fasciştilor. Toţi ofiţerii români care îşi făcuseră studiile în Germania erau fost puşi pe „lista neagră” a ruşilor.”, povesteşte scriitorul care, vânat de sovietici a fost nevoit să lucreze pe unde a putut.

Pentru că a înţeles că numai aşa avea să răzbată, Mihai Ghiţe