Am dus aproape zece ani încheiaţi o luptă de uzură, pe viaţă şi pe moarte, cu Moş Crăciun.
Nu pricepeam şi nu pricep de ce acest personaj dubios a fost asimilat cu marea sărbătoare a crestinătăţii, Crăciunul.
Ce legătură poate fi între naşterea Mântuitorului Iisus Hristos şi o caricatură, un cartoon, cum spun americanii. Că o clipă superbă, unică este înlocuită pentru copiii noştri de aşteptarea unui vecin beat, care hăhăie neîntrebat. Că, în loc de colinde, copiii noştri sunt bombardaţi cu întrebări cretine, de genul: „Ai fost cuminte că, dacă nu, ţi-am adus un băţ, ştii să-mi spui vreo poezie?”.
Revolta mea a fost mare în momentul în care am aflat istoria acestui personaj. Prin extensie, acesta l-a înlocuit treptat pe creştinul Moş Nicolae, cel care aducea daruri copiilor. Sfântul cu chelie, barbă albă, dar şi cu o strălucire de bunătate în ochi.
Ce respect să am eu faţă de un personaj care s-a născut dintr-o caricatură realizată de Thomas Nast în 1862, pentru revista „Harper’s Weekly”? Timp de aproape 30 de ani, desenatorul şi caricaturistul ziarului, Nast, a ilustrat prin sute de desene legenda lui Moş Crăciun.
Nast este şi cel care „a stabilit“ în 1885 că reşedinţa lui Moş Crăciun se află la Polul Nord. De-a lungul anilor, Moşul s-a tot schimbat, el fiind îmbrăcat în culori diverse ca: negru, verde sau albastru, având cizme largi, pantaloni în dungi sau vestă cu nasturi mari şi strălucitori, cu sau fără blaniţă de vulpe.
Imaginea definitivă a apărut abia în 1931, când Moşul a primit o nouă alură printr-o campanie publicitară a firmei Coca- Cola. Desenatorul Haddon Sundblom i-a dat lui Moş Crăciun o burtă durdulie, un aer jovial, costumul roşu şi o atitudine tolerantă, boemă. Atunci putem spune că s-a definitivat mitul Moş Crăciun. Nu doar eu am pierdut războiul cu Moş Crăciun, ci şi alţ
