Aleasă cea mai bună jucătoare din România în 2009, Ciocan i-a dedicat premiul mamei sale, la rândul său fostă jucătoare de baschet. Este a doua distincţie de acest gen pe care Cristina o primeşte, după cea din 2004, pe vremea când evolua în Statele Unite la colegiul South Carolina.
„Adevărul Sporturi": Îţi mai îndulceşte acest trofeu perioada de pauză cauzată de accidentarea la genunchi?
Cristina Ciocan: Da, foarte mult. Chiar dacă la Gala Baschetului am făcut un efort şi am călcat pentru prima dată pe piciorul accidentat după aproape şase săptămâni. Dar totul decurge bine şi sper să mă pot pregăti cât mai curând.
Ai avut un an excelent, baraj reuşit pentru Divizia A europeană şi medalie de aur la Jocurile Francofoniei cu naţionala şi o revenire în forţă în campionatul intern. Te aşteptai să câştigi acest premiu?
Nu m-am gândit deloc la vreun premiu sau trofeu. Oricum eu cred că pentru un joc de echipă nu ar trebui premiate individualităţile. Nu aş fi reuşit să joc bine de una singură, dacă nu aveam colegele alături de mine „la bătaie". Le mulţumesc şi pe această cale.
Crezi că trofeul a venit mai mult pentru evoluţia la naţională sau la echipele de club?
Probabil s-au luat în calcul ambele, dar cred că mai mult pentru ceea ce am jucat la echipa naţională, acolo unde, de altfel, am avut şi cele mai mari succese.
Păreai destul de emoţionată pe scenă. Mai ştii ce-ai spus?
Ştiu sigur că i-am mulţumit mamei mele (râde). Am mai spus-o, fără sprijinul ei nu aş fi ajuns unde sunt acum. Acesta este şi premiul ei pentru că ea n-a avut niciodată norocul să câştige titlul de „Cea mai bună jucătoare", deşi a avut o carieră plină de succes. Dar ambele mele trofee sunt şi ale ei.
Au fost câteva mutări surprinzătoare la Sfântu Gheorghe. Vanessa Gidden, starul echipei, împreună cu antrenorul Stacey Nolan au fost îndepărtaţi în ciu