Se spune despre grădinari că ştiu să aştepte. Există însă un Grădinar care nu a aşteptat nimic, nici măcar rara gentileţe a unei "flori" cu disciplina în rădăcini, respectiv: Regele Carol I al României. Wilhelm Knechtel, personaj carismatic, despre care nu se ştiu prea multe, a vegheat anotimpurile grădinilor regale până la veştejirea vieţii domnitorului şi până la ofilirea propriei sale vieţi.
Sâmbătă, 10 octombrie 1914, cu puţin înainte de ora 8 dimineaţa. Un domn maiestuos, nu foarte înalt, cu părul şi barba albe, învârte în mână o crenguţă uscată. O învârte până se transformă în praf, iar praful zboară o dată cu picături pe care nu le-a plâns cerul, ci le-au lăcrimat ochii bătrânului domn. Îl plânge pe acel om "foarte închis în sine, dar deplin stăpân pe sine, acel om impunător, cu simţul datoriei, tare ca fierul, fără pic de «umor» şi pentru care nu exista nici fantezie, nici nevoie de odihnă", după cum notează Regina Maria în memoriile sale.
Chiar dacă afecţiunea prietenească nu făcea casă bună cu Majestatea, îi legaseră atâtea. Cum putea uita cum a ajuns în ţară Principele Carol, după o călătorie incognito plină de peripeţii, în vagoane "puturoase" de clasa a II-a, pe ruta Duseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, apoi îmbarcarea, pe 8 mai 1866, pe un vapor dunărean care l-a dus până la graniţa cu România, Principele având paşaport fals şi călătorind deghizat în om de afaceri, pentru că între Germania şi Austria exista la acea dată o stare conflictuală... Ce vremuri!
Apoi îi mai legase asanarea mlaştinii aceleia oribile din Cişmigiu. Tocmai se remarcase prin grădinile realizate în Trieste sau în Mexic când Carol I, la recomandarea Împăratului Franz Joseph, îl numise la conducerea Serviciului Grădinilor. Prim ordin de la Rege: el, Knechtel, trebuia în primul rând să amenajeze cumva "acel piureu verzui ce î