Ce soartă! Radu Durbac s-a născut în ziua în care s-a născut comunismul la noi şi a murit cînd comunismul a murit la noi. De 20 de ani, balonul oval şi buturile plîng
“Bineeee, băăăă, bineeeee!!! Urlă de bucurie!!! Dă de perete uşa vestiarului şi îi îmbrăţişeaza pe toţi! Primul îi iese în cale Petrică Florescu, pe care-l pupă! Apoi Nicu Postolachi şi Mircică Ciornei. Nu-i iartă nici pe antrenori, Cosmănescu şi Irimescu. România a învins Franţa, la rugby, cu 15-10!!!
Dă de perete uşa vestiarului. Ideal ar fi să-ţi ţii dinţii bine încleştaţi, altfel rămîi fără plombe. E furios! Rău de tot! Nu suduie, n-a făcut-o niciodatâ, dar nimeni n-are tupeul să ridice ochii din pămînt. Le e teamă să nu-i taie privirea lui. “Nu se poate aşa ceva! Ok, pierdem campionatul, asta e, dar să o furăm de la Dinamo, nu admit. Ştiţi ce înseamnă asta, nu? Iar schimbăm antrenorul, iar alt stil de joc!
“Dona” toate tricourile internaţionale
Anii ‘70. Trăia orice clipă în rugby, într-o vreme în care sportul se juca pe parchet sau iarbă, nu pe Dorobanţi, în Bamboo ori Fratelli. “Fierbea”. 34 de selecţii la echipa naţională, meciuri de răsunet. “Dona” toate tricourile prietenilor. Cel mai bun jucător de-al nostru în 1974. După ce i-a încins pe “cocoşi”, cu opt puncte, cei de acolo i-au dat coroana de fundaşul anului. Din buzunar scotea cinci titluri de campion, dar, şi aşa, în vestiar, rămăsese, pentru toţi, ‚Durby”. Cei mai mici, din respect, puneau şi un “nea” înainte!
În decembrie ‘89, era de serviciu. Patrula pe aleea de la CSA Steaua, lipit de o unitate militară, în Ghencea. Scenariul hollywoodian spune că un terorist ar fi sărit gardul, Răducu l-ar fi împuşcat şi oponentul, din cădere, ar fi tras şi el. La trei-patru ani după acele evenimente, varianta devenea: nişte tablagii din unitate, cu normă la cartuşe, s-au gîndit să ia la ţintă tot ce mişcă. Au îndrepta
