Indiscutabil, 2009 a fost dominat de scrutinul prezidenţial. Ca orice moment de o asemenea importanţă, scrutinul, ca şi campania electorală, începută încă din prima parte a anului, dau posibilitatea comentatorului să încerce o radiografie a vieţii noastre social-politice. Faptele mari sau mici, înscrise sub semnul anului electoral, trădează anumite trăsături ale societăţii noastre. Din multitudinea lor, am desprins, pentru această duminică, unul, ales cu totul şi cu totul întâmplător: Transformarea prezidenţialelor în parlamentare.

La revizuirea Constituţiei în 2003, s-a propus şi s-a impus prelungirea mandatului prezidenţial de la patru la cinci ani. Măsura s-a întemeiat pe o realitate caracteristică momentelor electorale anterioare: 1990, 1992, 1996 şi 2000. Mandatul prezidenţial de patru ani a făcut ca scrutinul prezidenţial să aibă loc în acelaşi timp cu cel parlamentar. În aceste condiţii, confruntarea dintre candidaţii la prezidenţiale a depăşit hotarele confruntării între programele de preşedinte pentru a include şi programele de premier.

În 2000, invitat de TVR să port discuţii cu fiecare dintre candidaţii la primul tur, am rămas surprins auzindu-i că se angajează în chestiuni ţinând de prerogativele premierului. Unul dintre candidaţi făgăduia că va ieftini preţul ouălor. L-am întrebat cum? Având în vedere că preşedintele n-are prerogative în domeniul economic. Mi-a răspuns că preşedintele are prerogativa de a adopta Strategia de siguranţă naţională. În consecinţă, va pune în Strategia sa, ieftinirea ouălor ca element de Siguranţă naţională!

Concentrarea asupra angajamentelor în plan guvernamental îşi avea cauza în asocierea prezidenţialelor cu parlamentarele. Practic, un candidat al unui partid făcea campanie şi partidului în perspectiva scrutinului parlamentar. Se presupunea (lucru înfăptuit) că electoratul care vota parti