Atunci când Zidul Berlinului a căzut în urmă cu douăzeci de ani, idealismul părea să fi învins realismul ca filosofie politică dominantă. După ce o graniţă artificială a căzut în inima Germaniei, s-a crezut că toate graniţele între oameni au fost distruse .

Aceste vise au fost sfărâmate curând. Dictatorul irakian Saddam Hussein a invadat Kuweitul în 1990 iar în anul următor Iugoslavia a început să se dezmembreze odată ce naţionalisme etnice latente au izbucnit violent.

Într-adevăr, chiar şi în Europa căderea zidului Berlinului nu i-a eliberat pe oameni de propriile lor istorii şi geografii. La douăzeci de ani de la sfârşitul Războiului Rece, geografia clasică continuă să modeleze politica globală, aşa cum arată situaţia noastră grea din Irak şi din Afganistan. Şi chiar dacă Uniunea Sovietică s-a dezmembrat, Rusia rămâne principala putere în Eurasia.

Ea reuşeşte încă odată - prin planurile de a construi conducte care să meargă direct în Europa de Vest - să despartă Europa de Est de Occident şi să ţină captive fostele naţiuni membre ale Pactului de la Varşovia. În prezent a apărut o nouă provocare, la fel de importantă ca aceea de eliberare a Europei de Est.

Aceasta este Iranul, care are totuşi o populaţie mult mai urbanizată şi sofisticată decât majoritatea celor din lumea arabă. Am văzut puterea societăţii civile iraniene în timpul revoltei din primăvară. Şi această societate civilă este acum ţinută captivă aşa cum s-a întâmplat şi cu cea din Europa de Est. Iranul este cheia pentru schimbarea Orientului Mijlociu la fel cum căderea zidului Berlinului a fost pentru schimbarea Europei.

Dar America este mult prea singură în acest demers. Europa, care a fost eliberată de teroarea nucleară la sfârşitul Războiului Rece, s-a dovedit incapabilă să-şi adune curajul de a gestiona singură problema iugoslavă sau, cum o arată cazul Afganistanului,