La exact 20 de ani de la Revoluţie, una dintre figurile aflate în prim-planul „evenimentelor din decembrie” scrie în revista FP România despre deziluziile, speranţele şi câştigurile aduse de anul ‘89. Mitul Revoluţiei române a fost mitul libertăţii, al dispariţiei privilegiilor, al unei egalităţi reale şi fraterne, al unei prosperităţi fără sacrificii.

1989 este pentru noi, europenii, anul libertăţii. Dar România nu a reuşit atunci să-şi câştige libertatea prin negocieri, aşa cum s-a întâmplat în atâtea alte ţări din lagărul sovietic. În cazul nostru a fost nevoie ca prăbuşirea dictatorului să se facă prin sacrificiu şi prin sânge. Regimul Ceauşescu a fost probabil versiunea cea mai primitivă, naţionalistă şi xenofobă din Europa sovietizată.

Nopţi de groază

A trăi sub regimul Ceauşescu însemna un amestec de dorinţe şi ambiţii fireşti în mediul nefiresc şi absurd al unei societăţi complet anormalizate. Pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii, anormalitatea insuportabilă era lipsa libertăţii. Prin urmare, viaţa era deseori un amestec de mânie şi ruşine. Explozia populară era inevitabilă. Această mărturie a mea este pentru camarazii mei de pe baricadă, din care 39 au fost ucişi de gloanţele trase asupra noastră la ordinul lui Ceauşescu, un ordin repetat de-a lungul serii de 21 decembrie 1989.

În acea noapte, am plătit cu toţii un groaznic tribut libertăţii. Dar rezultatul era sub ochii noştri: de la o zi la alta am trecut din partea greşită a istoriei în cea bună. Căderea regimului a fost totală şi imediată. Nimeni nu vroia sau nu îndrăznea să facă apel la instituţiile şi legile lui Ceauşescu. În Spania, pentru retragerea tuturor distincţiilor dictatorului Franco a fost nevoie să treacă 34 de ani de la moartea lui.

Pentru Ceauşescu, numai 10 zile. În România, în doar câteva zile toate referirile pozitive la adresa lui Ceauşescu au fost şterse.