Veţi găsi în această carte exclusiv confesiunile unor tineri plecaţi din ţară după 1990, un puzzle făcut din experienţe particulare şi frămîntări comune în jurul unor întrebări tulburătoare: cum am trăit eu Revoluţia? De ce era imposibil să nu plec? Ce am ratat plecînd? Cum arată, astăzi, România mea?
Am fost surprinsă să constat că prietenii mei de la capătul cuvintelor, pe care, în marea lor majoritate, nu i-am întîlnit niciodată în alt mod decît pe Internet, au primit provocarea acestei cărţi cu un declarat şi netrucat entuziasm. M-am întrebat, pe măsură ce răspunsurile veneau, cum se explică această disponibilitate de a vorbi, cu onestitate şi curaj, despre teme incomode, personale, într-o totală asumare a (dublei) identităţi. Am realizat că ideea acestei anchete jurnalistice acoperea o nevoie profundă, comună românilor răspîndiţi, după 1990, în cele patru zări ale lumii. Nu i-am căutat înadins pe „cei mai buni plecaţi“, i-am căutat pur şi simplu pe cei plecaţi, gata să privească înapoi nu cu mînie, ci cu o anume intransigenţă a privirii, nedispusă la compromisuri, posibil înduioşătoare, din moment ce obiectul privirii este propria persoană, cea de acum 20 de ani, de dinainte şi de după Revoluţie, cea din ţară şi cea fără de ţară. Cei care au mers pînă la capăt cu acest exerciţiu de sinceritate au trecut, invariabil, de la entuziasmul mărturisit la început, la mărturisirea unei eliberări/elaborări mai dificile decît s-ar fi aşteptat. Paginile cărţii sînt rodul unui fel de chiuretaj interior, pe care l-a făcut posibil acea exasperare a memoriei în condiţiile dublei identităţi, a tensiunilor dintre ele (una o mănîncă pe cealaltă, cea înghiţită o secretă pe a doua) şi în condiţiile absenţei brutale a unei scene fireşti de afirmare/menţinere a identităţii pe cale de dizolvare.
Cartea care s-a închegat în urma destăinuirilor provocate de c