Eroii nu mor niciodată. Aşa scrie în cărţi, pe monumente, pe cruci.
Şi chiar pe zidurile blocurilor comuniste, lângă cuvinte urâte, neruşinate, care încep cu litera p. Dar nu e aşa. Eroii mor. Deja sunt aici. Ei: generaţia următoare, liberă şi sensibilă la alte aspecte.
Ei, cei care erau preşcolari în decembrie 1989, nu mai ţin minte cum mirosea Moş Gerilă a portocale. Dacă nu emigrează şi dacă nu şomează, lucrează resemnaţi în holdinguri, aşteaptă să vină „casual friday", apoi weekendul şi clubbingul, conduc maşini puternice şi înjură când e blocată circulaţia pentru ceva vechi şi neclar. Revoluţia.
Revoluţia are douăzeci de ani şi e purtată solemn pe sub Arcuri de Triumf, ca un zeu îmbătrânit înainte de timp, un zeu înfăşat în festivism, lacrimi şi enigme. A fost o hemoragie şi sânge a fost pe străzi. Ştiu asta şi cei care s-au trezit în maşini străine şi habar n-au ce-i aia să tragi şocul unei Dacii. Ştiu, dar nemurirea, fie ea şi a eroilor, a rămas o iluzie, pierdută printre credite, supermarketuri, vacanţe low-cost şi angoase postmoderne. Nu este nici patetic, nici tragic. Este - şi atât. În privinţa aceasta, istoria nu cunoaşte excepţii. Copiii Revoluţiilor nu sunt chiar cei mai recunoscători copii.
Când l-au găsit mort la sfârşitul unui martie, Marc Chagall avea 98 de ani. Picta deja de o viaţă lungă, fiindcă nu avea încotro. Acolo a găsit el fereastra prin care putea intra într-o altă lume, ciudată şi suportabilă. A fost sărac şi dezordonat, la Paris picta miraculos şi aiurea, pe feţe de masă, pe cearşafuri şi pe cămăşile de noapte ale unor doamne al căror nume nu s-a reţinut.
Pictor, sau mai degrabă poet, Chagall nu seamănă cu nimeni înainte de el, aşa cum nu seamănă cu nimeni după el.
Revoluţionarii români cei adevăraţi, oameni care au căutat în întuneric şi în frig şi au găsit curajul, revoluţionarii fără premeditare, zic
