Cred că toată lumea s-a plictisit de supa, mereu reîncălzită, a dezbaterilor postelectorale. În orice caz, eu unul m-am plictisit. Nu mă mai simt îndemnat decît la două-trei reflecţii şi suspine finale. Nesistematice, nepretenţioase şi, probabil, neesenţiale.

1) Observ, mai întîi, ce impulsivi şi sentimentali sînt politicienii noştri. Se bat ca pe stadion şi apoi se pupă, fac declaraţii radicale şi alunecă apoi în relativisme înţelepte, fac alianţe definitive şi le rup definitiv, după cum rup alianţe numai pentru a le reface. N-au, care va să zică, opinii de lemn, consecvenţe ţanţoşe. Dl Crin Antonescu a fost, în această privinţă, o adevărată vedetă. L-a rupt cu dinţii pe Geoană într-o primă fază, pe urmă l-a luat în braţe, suduind nemilos spre Băsescu („o colaborare cu el este exclusă“), iar acum e gata să meargă la Cotroceni pentru negocieri. UDMR-ul a reluat, la rîndul lui, dansul îndelung exersat al intereselor proprii, deschizîndu-se, magnanim, spre toate zările. Toată lumea navighează fără prejudecăţi printre înjurături, loialităţi, promisiuni şi fente. Şi asta nu e de azi, de ieri. Nu era trimis PSD-ul „la ţepe“ în 2004 şi apoi invitat la guvernare, ca-ntr-un vis frumos, în 2009? Ştiu ce mi se va răspunde: „Aşa-i politica!“. O fi. Dar continui să am dificultăţi cu acest trist loc comun. Mi-e greu să mă împac, resemnat, cu ideea că politica e, prin definiţie, un fel de balamuc vesel, o adunătură de caractere dezosate, de personalităţi schizoide, imprevizibile, flexibile pînă la contorsiune.

2) Trebuie să spun că, deşi Mircea Geoană are un fel de geniu în a se lovi cu stîngul în dreptul şi în a găsi formulări abisale (cea mai nouă: „Trebuie mai întîi să cîştigăm alegerile pe care le-am cîştigat!“), una peste alta mi-a stîrnit compasiune. O fi (încă) un semn că îmbătrînesc. Dar m-a înduioşat sincer bucuria candidă cu care şi-a manife