Douăzeci de ani după... 1989. Ce s-a întîmplat în cele două decenii de la prăbuşirea regimului totalitar comunist? Cum ne-am descurcat? Într-un bilaţ sumar s-ar cuveni să pomenim de redobîndirea libertăţilor civile, de creşterea nivelului de trai, de racordarea la Occident, de aderarea la NATO şi la UE (cu toate avantajele economice şi politice care derivă din acest statut). Într-un alt bilanţ – subiectiv, de această dată – s-ar pune: degringolada morală şi politică, dezechilibrele economice, sentimentul de nesiguranţă, lipsa de perspective. Anii ’90 nu au însemnat doar despărţirea de comunism, ci şi o luptă continuă şi inegală pentru propriile ţeluri, mai mici sau mai mari: unii au vrut case şi maşini, alţii – afaceri prospere, alţii – carieră sau vizibilitate publică. Evident, nu toţi au reuşit să le şi atingă. Life, liberty and the pursuit of happiness (viaţă, libertate şi căutarea fericirii) sînt drepturi cîştigate în decembrie 1989. De-atunci, unii şi-au căutat fericirea în altă parte, emigrînd, dezamăgiţi de lentoarea cu care evoluează lucrurile. Trimit bani celor de-acasă (anul acesta, se pare că banii celor plecaţi au salvat economia românească de la un dezastru total şi definitiv), votează, şi se întorc, din cînd în cînd, în ţară. Privesc România în egală măsură ca nişte turişti străini veniţi în vizită şi ca nişte părinţi care-şi revăd copilul după o lungă absenţă. Sînt cei mai potriviţi să constate schimbările, să spună, din depărtare, ce s-a schimbat în România după Revoluţie. Despre această revoluţie din depărtare am discutat cu Cristina Hermeziu, care a iniţiat un adevărat recensămînt al diasporei româneşti. (M. M.)

Ca unul care a rămas şi e hotărît să rămînă în ţară, mă întreb – şi te întreb – cît de mult contează destinaţia finală pentru fericirea celui plecat? Sau nu contează decît faptul că părăseşti România?

Pentru mine