Prima categorie cunoaşte, şi ea, cel puţin trei categorii diferite, fiecare avînd caracteristici proprii, doar toate făcînd parte din ceea ce demografii numesc migraţie de respingere – adică motivaţia principală nu a fost dorinţa de a trăi mai bine, ci disperarea.

Vorbim, mai întîi, despre cei plecaţi în lunga perioadă a Războiului Rece, care cum au putut – unii au fost „cumpăraţi“ cu bani buni plătiţi statului român, alţii au cerut azil politic după ce reuşiseră să scape din spatele Cortinei de Fier (o excursie, o deplasare „în interes de serviciu“), alţii au fugit pur şi simplu peste graniţa nu întotdeauna suficient de bine păzită, riscîndu-şi libertatea şi viaţa. Cei mai mulţi dintre ei sînt reprezentanţi ai fostelor „clase exploatatoare“ sau urmaşi ai acestora, oameni care, dacă nu ar fi înfundat închisorile comuniste, ar fi fost marginalizaţi într-un sistem în care „dosarul curat“ era condiţia necesară promovării sociale. Preţul plătit odată cu emigrarea era enorm, căci ruptura era (sau părea) definitivă, odată plecaţi ştiau că nu vor reveni cu adevărat niciodată. De regulă, s-au integrat relativ uşor într-o lume occidentală în plină ascensiune şi încă dispusă să acorde un minim sprijin puţinilor scăpaţi din „lagărul comunist“.

Viaţa în emigraţie era mereu pîndită de fantoma Securităţii, cei nou veniţi erau întotdeauna priviţi cu suspiciune, ca posibili agenţi acoperiţi (nu puţini chiar erau), aici fiind poate cauza proverbialei discordii din sînul diasporei româneşti – în opoziţie cu cea poloneză, ungurească etc.

Revoluţia din 1989 a însemnat pentru aceşti oameni un miracol: nesperat, aveau să-şi redescopere (nu rareori, cu reciprocă dezamăgire) rudele şi prietenii de care se crezuseră despărţiţi pe vecie. Mulţi dintre ei au sperat şi au dorit în primele luni că vor putea reveni într-un fel sau altul, că vor putea aduce în ţară