În decembrie 1989, atunci când au ieşit în stradă pentru a dărâma barierele dictaturii, miile de români sacrificaţi pe altarul Revoluţiei nu-şi imaginau că, douăzeci de ani mai târziu, istoria se va transforma într-un câmp de bătălie. Sursa: Rompres
Revoluţie versus lovitură de stat, Armată versus Securitate, “eşalonul doi“ versus “eşalonul unu” – toate au construit, în ultimii douăzeci de ani, mituri. Şi, cu cât s-a vorbit mai mult despre 1989, în aceşti ultimi ani, cu atât s-a vorbit, de fapt, mai puţin. În ultimele două decenii, nebuloasa Revoluţiei şi-a continuat nestingherită traseul prin galaxia pestilenţială născută în urma big-bang-ului din 1989.
EVZ vă propune astăzi un interviu-eveniment despre imaginea şi caracterul Revoluţiei, despre implicarea serviciilor străine în revolta anticeauşistă, despre raportarea prezentă la un trecut ca o rană deschisă şi, nu în ultimul rând, despre rolul lui Ion Iliescu în 1989. Vladimir Tismăneanu răspunde.
"Doar Elena mai putea intra în psihicul ermetic al lui Ceauşescu"
EVZ: De douăzeci de ani încercăm, fără succes, să răspundem definitiv întrebării “revoluţie sau lovitură de stat?”. Ce credeţi că s-a întâmplat în decembrie 1989, în România?
Vladimir Tismăneanu: Regimul comunist se afla într-o criză terminală. Numai orbii nu vedeau ce se petrece de fapt: o dictatură decrepită, un dictator paranoic, sărăcie lucie, foamete, izolare internaţională. Reţeta era acolo, cât se poate de precisă, pentru o explozie socială. Care s-a produs mai întâi la Braşov, în noiembrie 1987, o revoltă muncitorească împotriva sistemului comunist, deci împotriva regimului ce se pretindea al proletarilor. A urmat Timişoara, oraşul cel mai expus informaţiilor dinspre Vest.
Prizonier al miturilor absorbite în juneţea sa revoluţionară, Ceauşescu a fost ultimul stalinist fanatic, ultim