Pentru mine, dimineata zilei de 22 decembrie 1989 n-a inceput prea placut. In casa era frig, nu facuseram rost de brad. Se anunta cea mai sumbra vacanta din toti anii mei de scoala generala, iar parintii nu pareau deloc interesati de asta. De zile intregi ascultam "Europa Libera" in plenul familiei, ceea ce era un lucru rar. Tata nu prea ne dadea voie sa ascultam o data cu el de teama ca o sa povestim la scoala ce am fi auzit la radio, iar urmarile puteau fi… incalculabile. Dar in serile acelei saptamani, stand in jurul radioului din bucataria dominata de un ingenios device de incalzire suplimentara, a facut o exceptie. "Europa Libera" vorbea despre morti si raniti la Timisoara, iar tonul relatarilor, pe fondul bruiajului permanent, era cu totul altul decat cel pe care il stiam eu dinainte, cand ma miram ca prezentatorii vorbesc despre "domnul Ceausescu" cand la televizor era tot timpul "tovarasul". Ingrijorarea de la radio a fost singura realitate certa a acelor zile.

Datorita acelei ingrijorari nu ne-am mirat prea tare cand am auzit pe 22 decembrie, dar de data asta in miezul zilei si la Radio Romania, fara bruiaj, vocea lui Ion Caramitru. Cu rasuflarea taiata, a vorbit scurt si tot ce am tinut minte a fost ca "Dumnezeu si-a intors fata spre noi". Datorita acelei ingrijorari ne-am gandit, copii singuri acasa, ca daca "exista Dumnezeu" se da la radio, ar fi bine sa vedem ce s-o intampla la televizor. Acolo l-am vazut pe Mircea Dinescu in puloverul lui lalai, habar n-aveam cine era, si pe ceilalti, care aratau cu totul si cu totul altfel decat orice se vazuse vreodata in Romania. Apoi, datorita aceleiasi ingrijorari, am inceput sa ne intrebam cu teama pe unde or fi parintii nostri. In cele din urma, a sunat mama de la un telefon public, de undeva din centru. Era fericita. Era fericita pentru ca era libera asa cum au fost atatia si atatia oameni pe str