Temelia pe care stă România contemporană este un nisip mişcător: minciuna asupra evenimentelor din 21-25 decembrie 1989.
În ziua de 22 decembrie 1989, Ceauşescu abandona puterea pe care o deţinuse atât de straşnic timp de douăzeci şi patru de ani, lua sfârşit un regim de non-drept de mai bine de patru decenii. Două zile mai târziu, în ajun de Crăciun, dictatorul-tiran era executat în urma unei sentinţe a unui tribunal de excepţie. Un tipic proces-spectacol comunist, o negare de principiu a justiţiei. Chiar Ceauşescu a spus atunci esenţialul: Puteaţi să ne împuşcaţi şi fără mascarada asta. Dar fiecare pasăre pe limba ei piere.
Cu toate acestea, nu avem dreptul moral să condamnăm farsa sinistră de la Târgovişte. Fiindcă ne-am dorit-o. Si nu fără motive: în momentul în care erau executaţi soţii Ceauşescu, pe străzile Bucureştilor se continua un masacru. Puterea nu se mai găsea nicăieri. Autoritatea statului dispăruse. La situaţie excepţională, justiţie excepţională. În tot cursul istoriei există momente de ruptură şi începuturi. Regimul comunist se isprăvea aşa cum se născuse şi existase în negarea legalităţii, iar românii prindeau speranţă.
Dacă noua Românie ar fi fost contrariul celei vechi, dacă ar fi devenit ţara de dreptate, democraţia scrupuloasă în care au început să spere cetăţenii acelui început de ianuarie, când zidurile au fost însemnate cu inscripţia Jos comunismul, atunci am fi putut trece peste mascarada de la Târgovişte. Dar nu a fost să fie. Nici imediat după aceea, nici până astăzi, nu s-a putut stabili cine a tras în decembrie. Bănuiala oribilă, anume că morţii Revoluţiei au fost victimele unei alte mascarade, de mai mare amploare, rămâne adevăratul act întemeietor al României postcomuniste. Iar în anul al douăzecilea al Revoluţiei române dosarul afacerii a fost închis, în timp ce ţara noastră este condamnată de instanţe
