James Cameron a lăsat să treacă 12 ani între Titanic şi următorul său film. Nu din comoditate, ci din perseverenţă, pentru că mijloacele cinematografice din 1997 nu erau capabile să-i pună pe peliculă ideile novatoare. În 2009, tehnologia 3D şi imaginaţia lui Cameron şi-au dat mâna şi au produs un film despre care se va vorbi şi peste zeci de ani: Avatar.

Filmul e o fericită îmbinare între Star Wars, Matrix, The Last Samurai, Alien şi altele, plus idei din jocurile Warcraft şi Starcraft. Nici povestea nu e câtuşi de puţin originală. Jake Sully (Sam Worthington) e un soldat american într-un cărucior cu rotile care e trimis pe o planetă mirifică, Pandora, de unde oamenii extrag un minereu foarte valoros. Planeta e locuită de o rasă umanoidă care îi cam încurcă în activitatea lucrativă, aşa că pământenii se infiltrează printre localnici prin intermediul unor corpuri de băştinaşi controlate de la distanţă (de unde şi numele Avatar). Într-un astfel de corp, soldatul nostru nu mai e olog, ci poate să alerge, se bucură de minunăţiile planetei respective şi se îndrăgosteşte de o localnică. Previzibil, oamenii pornesc războiul, iar eroul nostru este prins între două lumi: una lacomă şi violentă, în care, în plus, nu poate să meargă, şi una armonioasă cu natura, în care zburdă prin copacii gigantici sau zboară pe spatele unor dragoni viu coloraţi. Dumneavoastră ce aţi alege?

Numai că, în cazul lui Jake Sully, alegerea e mai dificilă, fie şi numai din punct de vedere fizic: corpul său se află într-un compartiment al bazei militare a oamenilor, în timp ce mintea e în trupul băştinaşului.

E clar că filmul are un puternic mesaj ecologist şi pacifist. Mai mult, unele replici lovesc în politica militară a SUA (spre exemplu, un colonel este de părere că un atac preemtiv asupra băştinaşilor care nu vor să-şi mute satul aflat deasupra unui zăcământ ar rezolva proble