Orice investigaţie pe marginea anului revoluţionar 1989, în Europa Centrală şi de Est, devine, prin forţa împrejurărilor, o meditaţie asupra poziţiei pe care ideile o deţin în ecuaţia schimbărilor politice. Mai mult decât oricare alt moment al modernităţii recente, anul 1989 relevă capacitatea libertăţii de a supravieţui şi, prin simpla ei supravieţuire, de a submina edificiul unei tiranii ce se definea ca fiind perpetuă şi infailibilă.

Din chiar absenţa unei dimensiuni de violenţă care să fi acompaniat acest an revoluţionar (căci România ilustrează ravagiile unei violenţe de stat, direcţionate în contra naţiunii înseşi) decurge noutatea radicală a lui 1989. Căci 1989 este ocazia în care un concept revoluţionar legitimat de iacobinism şi leninism este evacuat istoric, pentru a lăsa loc unei viziuni care se întemeiază pe potenţialul de solidaritate şi de moderaţie inflexibilă al comunităţii de cetăţeni.

Din acest punct de vedere, revoluţiile anului 1989 se situează la capătul unui parcurs ce se opune, în mod programatic, utopiilor însângerate şi cultului violenţei politice. Evenimentele anului 1989 pot fi citite, în cheie marxist-leninistă, ca autentice contrarevoluţii, în măsura în care ele se definesc ca eforturi de a demantela edificiul ideocratic totalitar, edificiu asociat, încă de la 1917, cu ridicarea revoluţionară.

Pe acest fundal, proza lui Vladimir Tismăneanu din Despre 1989. Naufragiul utopiei posedă claritatea vizionară a unei sinteze ce oferă cititorului român o cale de acces şi o cheie de lectură. Pasionată în apărarea unui ideal care este cel al libertăţii, vocea lui Vladimir Tismăneanu rămâne aceea a unui intelectual critic: dincolo de pasiuni milenariste şi inflamări posttotalitare, Vladimir Tismăneanu imaginează o pledoarie în economia căreia anul 1989 este citit ca punct de inflexiune în lungul parcurs prin care Europa captivă îş