La începutul lui 1989, dictatorul afla cu stupoare că uzina de la Piteşti foloseşte încă lanţuri de distribuţie şi instalaţii de spălat parbrize din afară. Sursa: fototeca online a comunismului

O coloană de maşini aproximativ identice ies în şir indian pe poarta fabricii, se pierd apoi pe şoselele patriei şi se odihnesc, într-un final fericit, în faţa unor blocuri identice. Dacia devine, fără drept de apel, maşina oficială a Epocii de Aur.

Românii învaţă să-i ierte „micile” păcate: faptul că printre încheieturi pătrund apa şi frigul, că interiorul e de o zgârcenie scoţiană, faptul că tremură numai când aude de viteze mari. Are o personalitate ceva mai timidă, asta-i tot. Dă dovadă, în schimb, de îngăduinţă în multe situaţii-limită: e celebră acea minune tehnică prin care un ciorap de damă se transformă într-o curea de transmisie funcţională.

Românul are o maşină ieftină, dar de treabă. Gluma aceea, cum că o Dacie îşi dublează valoarea după un plin, e doar o răutate. Chiar şi în câteva milioane de exemplare, automobilul Dacia e unic, pentru că-i de-al nostru.

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu e primul care ştie asta, şi-i ceartă pe miniştrii adunaţi într-o şedinţă că încă importă câteva piese. Înainte să ajungă la inginerii de la Piteş ti, Dacia trebuie să fie o maşină corectă din punct de vedere politic.

„Nu se poate una ca asta!”, tună şi fulgeră primul proprietar de Dacie al ţării, într-o şedinţă din 5 ianuarie 1989. În jur e o linişte care te-nfioară, iar capetele stau toate plecate. Nicolae Ceauşescu se referă la o serie de aspecte care pun în discuţie capacitatea economiei româneşti de a se „hrăni” cu propria mână.

Tovarăşul are date precise care indică anomaliile: „În construcţia de maşini am luat autoturismul «Dacia». Mi-au venit tovarăşii cu 500 de dolari partea mecanică, mi-au zis aşa,