A fost Zece pentru România şi, ca în urma oricărui clasament stabilit de masele române prin vot (vezi exemplul recent de pe 6 decembrie) a plouat cu pietre. După ce s-au hulit câştigătorii, de data aceasta este vorba de Mircea Badea, cel mai bun jurnalist al anului în ochii românilor sondaţi, privirile s-au întors, pline de ură, dispreţ şi superioritate, către popor.

Poporul ăsta nătâng care nu ştie nimic şi alege prost, mereu. Care eşuează să ne reprezinte, de fiecare dată. Din care nu facem parte, niciodată. Poporul ăsta, vinovat de natura politicienilor care au apărut din propriu-i sân, de fiţele vedetelor cărora le-a dat aură de Very Important Person, de sălbăticia violatorilor pe care i-a trimis în Italia, de copiii pe care i-a crescut tălâmbi, de televizorul la care se uită, adormit, în timp ce se nasc monştrii. Timi Şlicaru / Cotidianul

Dezbăteam cu Iulian, la un moment dat, cum cuvintele îşi pierd sensul. Şi ajungeam la concluzia că vorbele sunt convenţii la origine, iar contextul le va salva mereu şi le va da semnificaţie.

Poporul român, în sinea lui, nu mai are nici un sens. E strivit sub potopul de definiţii, insulte, promisiuni şi acte eroice care se fac în numele lui. Din păcate, nici contextul nu îl mai salvează. Pentru că au fost viciate toate decorurile pe care le ştim.

Exemple cu mall

Cu ocazia Avatar care trebuie văzut la Imax, am fost în mall. Uitasem (avem capacitatea aceasta de a uita cu totul de anumite realităţi ca şi cum nu ar exista) de ce se întâmplă acolo. Şi m-am trezit în Idiocracy. Munţii de gunoaie lăsaţi în cinematografe, femeile-de-mall cu mâinile lor rupte de la cot, pentru a-şi agăţa geanta, bărbatul de mall care râde aşa, în ciudă, să-l audă şi soacra lăsată acasă, cuplurile-de-mall pentru care nu există alţi trecători, ci doar obstacole care trebuie îndepărtate de pe traseu cu umerii şi şoldurile tran