Un foarte frumos text despre “popor”, redus deseori abuziv, în imaginarul nostru, la imaginea de “masă amorfă, fără creier, care-l iubeşte pe Mircea Badea, votează prost şi ascultă manele”, a scris Andra Bădicioiu pe Voxpublica. Ideea textului ei e că vorbim, deseori, despre popor ca şi cum noi n-am face parte din el şi că nu-i tocmai normal că procedăm aşa. Are dreptate. Singurul lucru cu care nu-s de acord e că mi-a aruncat mie poporul în braţe, sub formă de leapşă. Off, măi, Andra, tocmai când reuşisem să-mi desprind gândurile de la lucruri serioase, vii şi mă întorci din drum?
Poporul… “Poporul” e un cuvânt fără sens, din punctul meu de vedere. Atât de mult a fost şi e folosit încât s-a golit pur şi simplu de semnificaţii. E ca atunci când zici “sticlă” de 200 de ori succesiv. După a 200-a repetare, o să te întrebi ce naiba e aia “sticlă”. Dacă perseverezi şi repeţi “sticlă” de încă 100 de ori, a 301-a oară nici n-o să-l mai auzi.
Cam asta mi se întâmplă mie cu “popor”, pe care l-am auzit într-o jumătate de viaţă de miliarde de ori, nu doar de două-trei sute. Primele semne de golire de sens mi le-a dat în copilărie, la vremea poeziilor patriotice. Încă de pe atunci am început să simt că e ceva în neregulă. Trebuia să mă emoţionez când recitam versuri care-l conţineau şi nu simţeam nici o emoţie. Alături de el, erau “patrie” şi “ţară”. Nici la alea nu m-am mai emoţionat de la un punct încolo. Cred că eram cam prin clasa a II-a când am decis că nu sunt “patrioată”, în sensul emoţional al cuvântului. Mi-oi fi iubind patria, poporul şi ţara, din moment ce nu le-am părăsit încă, dar cuvintele care le denumesc nu le mai aud de mult. Cred c-o să inventez nişte cuvinte noi, pe care să le folosesc numai eu, ca să nu ajungă să fie golite şi ele de sens. Ţării o să-i zic “cocomoco”, poporului “fufumumu”, iar patriei “pliviciuciu”. Să nu le mai spuneţi nimănui
