FP România nr. 13. La 20 de ani de la Revoluţie, FP România publică un text scris de Andrei Pleşu în 1990, dar nepublicat, care este valabil şi astăzi. N-am fost pregătiţi pentru marea schimbare şi n-am înţeles că dacă vrem cu adevărat să începem această schimbare radicală, trebuie să începem cu noi înşine, susţine fostul ministru de externe.

Când, la sfârşitul anului trecut (decembrie 1989), regimul comunist din România s-a prăbuşit, nimeni, dar absolut nimeni nu era pregătit pentru o noutate de asemenea anvergură. Deşi toată lumea sperase, decenii întregi, să se ajungă aici, deşi toată lumea aştepta de mult, cu un patos mut, să se întâmple ceva, în clipa în care evenimentul aşteptat s-a produs, toţi am reacţionat cu un amestec de euforie şi perplexitate. Dar nici perplexitatea, nici euforia nu sunt substanţa optimă a unui reînceput... E ca şi cum am fi stat cu toţii pe un peron mizer, privind furtiv în direcţia unui tren care nu mai venea.

Tranziţia către ce?

Şi, deodată, ca prin farmec, trenul soseşte. Ne aflăm faţă în faţă cu incredibilul, cu miracolul pur. Trenul opreşte brusc lîngă noi, palpabil, sonor, învăluit în aburi calzi. Iar noi privim sideraţi, urlăm de bucurie, ne îmbrăţişăm unii cu alţii, după care constatăm că, de fapt, nu sîntem încă gata de plecare. Avem bagajele nefăcute (şi, de altfel, n-am reflectat niciodată ce luăm cu noi şi ce nu), avem o imagine neclară a destinaţiei spre care pornim, a traseului care ne aşteaptă.

Tot ce ştim e că nu mai vrem să întârziem nici o clipă pe peronul mizer pe care ne aflăm. Rezistaserăm, cataleptici, într-un pustiu arctic şi iată-ne preluaţi de valul unui dezgheţ brutal. Trecem, dintr-odată, de la frig la febră. Plutim.

Când însă beţia desprinderii de tărâmul constrângător al banchizei se şterge, ne trezim pe nepregătite într-o lume fără repere. Voluptatea derivei eliberatoare e de s