După ce misterul echipei guvernamentale a fost dezlegat, ne întrebăm, desigur, ce a rămas din speranţele noastre de reformă.

Dacă am pus ştacheta mai sus decât ne îndreptăţeşte evoluţia societăţii şi a clasei politice aferente, vom fi întotdeauna nemulţumiţi; dacă, în schimb, vom accepta că alcătuirea unui guvern este rezultatul unui compromis între imperativele istorice ale momentului şi constrângerile interne ale partidelor şi ale contextului politic concret, atunci putem să analizăm lucid şi obiectiv şansele guvernului Boc de a atinge acele obiective care sunt de importanţă capitală pentru ieşirea din criză şi modernizarea – aş spune chiar europenizarea – României.

Considerând prima abordare contraproductivă, optez pentru cea de-a doua. Care au fost aşadar constrângerile obiective care au limitat opţiunile premierului? În primul rând, în urma refuzului brutal al lui Crin Antonescu de a participa la guvernare, PD-L nu avea altă variantă realistă decât negocierea unei majorităţi minime cu UDMR, independenţii şi minorităţile naţionale, cu atât mai mult cu cât FMI şi UE au impus un calendar extrem de strict pentru acordarea tranşelor III şi IV din împrumutul negociat în primăvară. Urgenţa unor soluţii financiare şi economice, dar şi a ieşirii onorabile din iarnă a generat şi necesitatea de a lucra cu oameni experimentaţi, care cunosc deja pârghiile şi mecanismele administrative. Nu în ultimul rând, orice formulă trebuie să ţină cont şi de grupurile influente din interiorul partidelor, pentru a evita tensiunile interne.

După votul din Comitetul director al PD-L de vineri, au ieşit la iveală şi limitările care ţineau de criteriile partidului: la Educaţie fusese nominalizat Cătălin Croitoru, care nu promitea nici viziune, nici reformă în domeniul pe care preşedintele Băsescu promitea să-l revoluţioneze; iar la agricultură Orest Onofrei risca să nu sca