Românirea dospeşte istoric. Si isteric.

Exilat de băşcălia miştoului şi a şmecheriei în chiar ţara unde ele înseamnă stil, părintele dialogurilor absurde a fost trenul de aterizare al avionului cu care speriam, noi, norii. De unde încă aşteptăm să plouă-apă, ca s-avem d-ale gurii. Nu el este actual. Noi suntem neschimbaţii. Mitică a murit de mult. N-a apucat boarea sovietelor. Îl vedeaţi respirând cu torţionarii ori cu Periclele carpatin împleticit în limba română? Bulă n-a fost decât un biet Hopa-Mitică. În ton cu vremurile. Avea ştiinţa supravieţuirii. Epigonii lui au năpădit locul. Suntem – prea mulţi dintre noi - d-ai lu’ Nimică. Mârlani de toate sudorile se înghesuie la taraba mâinilor întinse, doar-doar. Românirea dospeşte istoric. si isteric. Am trecut, ca gâsca prin baltă, de la trib la norod. Chiar dacă ne lipsea idealul. Aidoma norocoşilor puradei care-şi sorb nasul. Popor n-am ajuns a fi. Dar la ce foloseşte, când toţi ceilalţi cred că da?! Preaiubim adunătura de tip „La Moşi“. Ne ţinem bine de gaşcă.

N-avem cuvânt. Patria nu ne este cetate, ci pubelă. Omul bidimensional care suntem nu are nici cultura întrebării, nici cultul dialogului. El ştie. Regula e „Lasă!“. Tinerii n-au aflat de Capra cu trei iezi. Nu e corectă politic. Ei sunt ca iedul cu trei capre. A rămâne indiferent nu îngroapă vreun baci mioritic, dar nici nu salvează Ane. Ce ridicăm azi oricum cade mâine. Altfel, mâinele ne-ar fi străin. Sacrificiul e bun de predat altora, nu de încercat pe piele proprie. Nevoia de libertate se traduce prin nevoia de securitate. N-avem idei, ci doar ticuri verbale. Se poate rezista cu neruşinea câinilor vagabonzi – mascota RO -, îmbârligaţi în lene şi laşitate. Secundele demnităţii noastre au durat cât cioara-n par. Avem trufia abisală de a crede că nu-i la nimeni ca la noi. Cu apa murdară, n-am aruncat doar copilul, ci şi copaia. Aici s-a revă