Mulţi dintre cei care au fugit în străinătate sau au rămas "dincolo", înainte de 1990, nu s-au pus de acord cu familiile şi rudele apropiate asupra urmărilor. "Rămaşii" au plătit, indiferent de opinia şi de voinţa lor, deciziile "transfugilor". Uneori şi cu cariera.

De părerea acestor "rămaşi", care aveau tot atâtea drepturi de a-şi hotărî drumul în viaţă ca şi plecaţii, nu ţine seamă nimeni. Ba chiar sunt sancţionaţi cu articole şi dezbateri incriminatoare de unele ONG-uri care ne apără democraţia, ca şi cum doar decizia celor care "au ales libertatea" contează, nu şi vrerea familiilor, rudelor şi ale colegilor, care le girau revenirea în ţară.

Aceste ONG-uri, conduse de oameni care nici ei n-au părăsit ţara (!) şi care, la urma urmei, au fost la fel de laşi - dacă despre laşitate e vorba - ca şi ceilalţi 24 de milioane de "rămaşi", se substituie unor instanţe familiale şi uneori i se substituie şi lui Dumnezeu. Apartenenţa sau slujba la un astfel de ONG, care nu-i o chestiune de necesitate, ci de opţiune, de întâmplare şi în multe cazuri de oportunitate, îi determină pe cei mai vocali din membri şi şefi să se exprime public odios despre "rămaşii" care au, în sfârşit, curajul să spună că "plecaţii" le-au stricat viaţa.

Sau era cât pe aci să le-o strice pe termen lung. Cei care înainte de 1989 au îndrăznit să nu fie de acord cu decizia unuia din familie şi au procedat în consecinţă, apărându-şi rostul în profesie şi societate, sunt culpabilizaţi adeseori cu mare tămbălău mediatic.

În 1980, aflându-mă în Olanda, pentru scrierea unei cărţi despre M.C. Escher, carte care se găsea în plan la Editura Meridiane şi pentru care luasem şi un avans, am avut ocazia să rămân, să nu mă mai întorc în ţară. Că proprietarul unei reţele de galerii de artă, la care ar fi urmat să mă angajez, a făcut infarct şi a murit la o săptămână după ce