Sorin Ioniţă: „Venind marţea trecută cale lungă, tocmai din Republica Moldova, coloana în care înaintam nu prea repede spre Bucureşti, dar destul de bine prin zăpada de pe DN 2, cu crivăţul în spate, s-a oprit la căderea serii undeva în câmp, într-un loc care s-a dovedit zilele următoare a fi la vreo 15 km de Urziceni” . Sursa: EVZ

Aşa am intrat eu în celebrul blocaj de la Cotorca, cel care a ţinut capul de afiş al presei timp de câteva zile săptămâna trecută. Retrospectiv, a sta prins aproape 24 de ore în zăpadă e o experienţă interesantă, care chiar merită trăită din când în când, pentru a-ţi reaşeza mai bine priorităţile în viaţă.

Cum se întâmplă, totul debutează cu o mare incertitudine: nu vezi nimic din ce se întâmplă în capul coloanei, nu ştii de ce s-a oprit camionul din faţă, dar nu prea îţi vine să crezi că, după ce ai făcut 500 km prin ninsoare şi mai ai doar vreo 60 până la destinaţie, staţionarea ar putea dura mai mult de câteva minute. Pe urmă gluma se îngroaşă: şirul de maşini se îndeasă bine şi pe sensul celălalt, apoi se opresc de tot; unii din coloană încep să claxoneze nervos, apoi renunţă.

Cei pe care blocajul i-a prins cu mai puţin combustibil în rezervor sting luminile şi motoarele. Vântul se înteţeşte şi suflă suluri- suluri de zăpadă peste şosea, iar vizibilitatea scade sub douăzeci de metri. Încerci să-ţi aduci aminte care era ultima localitate prin care ai trecut, dar nu reuşeşti. Este deja ora 10 seara şi începe să se contureze perspectiva ca până la zi să nu ne mai mişcăm din loc. Lumea se târăşte cu greu prin viscol până la portbagaj ca să aducă ţoale de rezervă şi începe să calculeze cu îngrijorare cât timp îşi poate permite să ţină motorul pornit.

Şi aşa trece într-adevăr noaptea, cu maşinile zguduite atât de tare de vânt, încât par că acuşi-acuşi vor fi împinse una în alta. Oamenii moţă