Un prieten din Cluj imi atrage atentia ca de la Revolutie au trecut exact atatia ani cati a avut perioada interbelica. Numai ca, in 1939, nimeni nu cred ca se mai crampona de cele intamplate in 1919. Dupa acest nou interbelic insa, nu poti fi senin cu privire la inceputurile sale, din moment ce dosarele Revolutiei stau inca inchise si cei mai optimisti spera ca nepotii lor sa afle adevarul despre Revolutia romana.
Lungul regim Iliescu a favorizat crearea unor asociatii de fosti si pretinsi revolutionari, in asa fel incat adevarul sa poata fi masluit de multimea de marturii false care se amesteca in mod intentionat cu cele autentice. Mai mult de-atat, in interbelicul nostru tarziu si imperfect (nu ca primul ar fi fost raiul pe pamant) s-au creat ori au fost incurajate rivalitati legate de fiecare zi a Revolutiei. La Iasi, unde, indubitabil, a existat o miscare organizata, anterioara celei, spontane, de la Timisoara, cei care chemasera lumea la manifestatie in ziua de 14 decembrie 1989 si care isi asteptau in arest moartea au fost mult timp impiedicati violent sa spuna istoria, de altfel scurta, a Frontului Popular Roman, in numele caruia chemau, de catre cei iesiti in strada pe 22 decembrie.
Ca si cum scopurile nu ar fi fost aceleasi, inlaturarea regimului comunist si instaurarea democratiei. Pe urma, imi spunea unul dintre cei care au ramas arestati din 14 si pana in 22 decembrie, multimea fesenista i-a atacat cand, in decembrie 1990, au organizat, la Teatrul National, o aniversare a evenimentelor din 14 decembrie 1989. Deloc in paranteza adaug ca, dupa caderea regimului comunist, s-a gasit pe masa tov. Maria Ghitulica, primul secretar judetean PCR Iasi, hartia cu numele celor cinci, care ar fi trebuit impuscati de Craciun. Adica, in loc de ratia de libertate, ratia de gloante. Or, abia in anii din urma, si-au putut spune public povestea prof.
