În aceeaşi cameră de hotel, în perioade de timp diferite, realitatea muşcă lacomă dintr-o felie de umor negru. Nicio frază nu seamănă cu cealaltă. Poveştile, cu atât mai mult. Tot ceea ce vedem este un nisip mişcător. Misterul este singurul supravieţuitor al microcalamităţilor istoriilor personale.
Universul faptelor întâmplate aparent fără vreun scop anume se împarte în trei, în acelaşi spaţiu închis. În camera de hotel, într-un teritoriu esenţializat, dramele sunt la fel de puternice ca oriunde şi au nevoie doar de oameni ca să aibă loc. Iar când personajele sunt labile psihic, tragedia scapă realului; fuge în imaginar, adâncind teoriile despre schizofrenie.
Halucinaţia se bate pe acelaşi segment de timp cu realitatea, în camera de hotel cu numărul 603. Tensiunea izbucneşte mai puţin din lucrul care se petrece, şi mai mult din jocul actorilor, din expresia şi tăcerile lor repetate.
Fără Marcel Iureş, Antoaneta Zaharia, Mircea Constantinescu, Pavel Bartoş sau Dorina Lazăr, regizorul Alexandru Dabija poate că ar fi ratat acest spectacol de multe ori bulversant de subtil, care apelează la toată puterea lor de a da corporalitate absurdului.
Ironia unui autor
Meritul spectacolului „Camera de hotel" este că nu seamănă cu nimic din ceea ce ai fi putut intui. La o minimă documentare, nu poţi ignora filiera pe care a venit această succesiune de texte. Cele trei piese au fost comandate de David Lynch şi Monty Montgomery, producători executivi ai serialului „Hotel Room" produs de HBO.
„Şmecherii" şi „Pana de curent" au fost regizate de David Lynch şi difuzate ca episoade pilot în 1993. „Doamna Kashfi" se bazează pe experienţele din copilărie ale autorului Barry Gifford, care îşi însoţea mama „în călătoriile ei haotice pe marea clarviziunii". „Pana de curent" a fost scrisă în două zile, cu avertismentul din partea lui Montgomery şi Lynch ca r
