Fără preludiu politic!
M-am învăţat minte! În veci nu voi mai amesteca literatura de ficţiune şi comentariul politic în aceeaşi postare. Mai mult, am decis să prelungesc experimentul literar pînă trec Sfintele Sărbători, poate pînă cînd revin, plin de forţa poloneză, pe care o vampirizez fără scrupule, în “eterna, fascinanta, mereu surprinzătoarea şi fabulospirituala” noastră ţărişoară. Povestirea de azi a apărut în Semnele timpului, volumul de debut din 1988, reeditat acum doi ani pe www.liternet.ro, şi a fost reluată în La Morrison Hotel. Povestiri de pînă azi în ediţie definitivă, EuroPress Grup, 2007.
Simion gramaticul
Simion era în cel de-al nouăzecişioptulea an al vieţii şi boala-l ţinea culcat. Mîhnirea îl cuprinse neagră şi apăsătoare, căci simţea că nu-şi poate împlini destinul proorocit de ursitoare la naşterea sa. Ai lui, din tată în fiu, fuseseră neştiutori de carte, păstori păscîndu-şi turmele prin munţii şi cîmpii, mai degrabă după mersul stelelor şi alte semne decît după scripturi şi solii scrise. I se proorocise că va umple vechiul cufăr fieruit cu scrierile sale şi că nu se va stinge din viaţă înainte de a trece suta de ani. Dar asta fusese de mult, de multă vreme… Acum, zăcea-n pat, cu mîna dreaptă închircită, sfîşiindu-se de durere numai la gîndul de a lua pana între degete. Gîndul îi zbura la deşărtăciunea lumii, la iluzia judecăţilor despre viitor. Înclină din cap către portretul Stagiritului şi i se păru că poate percepe un zîmbet uşor pe hîrtia îngălbenită a acestuia. „Cei vechi ştiau totul“, murmură el pentru sine.
Încercase şi cu mîna stîngă, dar nici aceasta nu voise să-l asculte. Dăduse vorbă pentru un scrib căruia să-i dicteze, dar ştiutorii de carte erau mai greu de găsit în singuratecul ţinut chiar decît semnele vizibile ale divinităţii. Trebuia să încheie Tractatus sive Liber… împotriva ereziilor bogomi
