1986, un an în care Securitatea lui Ceauşescu mi-a demonstrat că există şi că poate transforma uşor în umilinţă orice urmă de mândrie pe care o putea resimţi un copil de 10 ani, proaspăt câştigător al celebrului festival „Cântarea României” - secţiunea Recitări - cu „Motanul Arpagic” al Anei Blandiana.

Personaj care-mi părea la fel ca oricare altul, dar despre care aveam să aflu că are şi el „dosar”, atunci când unul dintre „băieţii cu ochi albaştri” a hotărât că voi fi ultima din concurs şi că în sală va rămâne doar juriul coordonat de Poliana Cristescu, soţia lui Nicuşor.

Un mic incident care mi-a adus, spre surprinderea tuturor, premiul cel mare şi, odată cu el, anunţul că am fost selectată în grupul „elitist” de pionieri care-l va colinda pe „tovarăşul”.

A urmat o lună de carantină şi de antrenament asiduu cu celebrul actor Ion Arcudeanu... pentru că fie care silabă trebuia rostită perfect în faţa celor care aveau în portofoliu doar „împliniri măreţe”.

Orgoliul de vedetă şi bucuria adusă de faptul că toţi profesorii erau obligaţi să-mi încheie mediile cu 10 au devenit însă doar umilinţă în dimineaţa de 25 decembrie, într-o încăpere a Comitetului Central.

Daruri şterse din amintire

„Nu aveţi voie cu hainele de acasă. Nu sunt suficient de sterile”, a tunat bărbatul din faţa noastră - acum, doar o voce fără chip pe care însă la 10 ani l-am alăturat, în gând, unei uniforme naziste.

Să renunţ la cămaşa scrobită şi călcată perfect de bunica sau la pardesiul şi cizmele cumpărate de ea, special pentru momentul unic, doar ca să îmbrac hainele sterile ale regimului a fost o mare umilinţă. Cea mai puternic resimţită vreodată. O umilinţă care a estompat nu doar imaginea unor „dictatori drăguţi”, ci şi darurile importate din China şi împărţite, la final, de Poliana şi Nicuşor.