Era o iarna seaca, cenusie. Mirosea deja a porci arsi cu baloti de paie, ca in fiecare Ajun. Cand am coborat in strada pricipala, in drum catre Magazinul Universal, am vazut panourile cu Traiasca Socialismul doborate la pamant si cativa navetisti in pufoaice povestind agitati. Pe atunci, nu inteleam prea bine ca venea sfarsitul unei lumi.
Aveam 14 ani si o vaga idee despre Ceausescu. Il stiam din tabloul atarnat in sala de clasa, din bancuri ca n-are decat o ureche pentru ca in toate pozele aparea asa, intr-o ureche. Cateodata, de plictiseala, mazgaleam pozele din carti si apoi, de frica dirigintei, rupeam foaia cu Ceausescu purtand coarne, cu limba scoasa sau cu urechile lungite. Eram elev in orasul unde prim secretar era Nicu Ceausescu, coleg cu cativa copii de nomenclaturisti. Traiau retrasi in lumea lor interzisa noua, bine imbracati si aroganti cu profesorii.
In noaptea de Craciun sau poate a doua seara, la televizorul alb-negru Olt 151, am vazut imagini neverosimile: un Ceausescu neras, scos pe usita unui tab, doi batranei ridicoli judecati sumar la o masuta, scena executiei rulata de zeci de ori, dara neagra curgand de sub capul Elenei Ceausescu. Apoi am vazut sicriele cu mortii despuiati de la Timisoara, alte imagini venite parca din infern.
Am stat de Craciun mult dupa miezul noptii, cu toata familia bulucita in fata televizorului, ca sa vedem un film cu Sergiu Nicolaescu. Zilele urmatoare, am trait ca intr-un film de groaza psihoza teroristilor ascunsi pe blocuri, am strigat ole-ole-ole Ceausescu nu mai e si ne-am bucurat ca la meci. Am cunoscut, copil cum eram, euforia libertatii si primul program de Revelion fara discursul lui Ceausescu de la miezul noptii.
Am trait de mic cu promisiunea unui lumi imaginare. Traiam, in satucul nostru de pe langa Sibiu, doua-trei familii de romani pe o strada locuita cu sasi.
