Lucian Gheorghiu a lipsit astăzi de la votul de învestitură al guvernului Emil Boc IV. E primul guvern pe care-l ratează, după ştiinţa mea, în ultimii 18 ani. Ce-i drept, cunoscându-l de ceva vreme, nu e unul după care să se omoare. Dar el a fost de fiecare dată acolo, pe holuri, în sala presei de la P1, acolo unde Lucică are scaunul său, calculatorul său, la care este bine să nu te aşezi, şi scrumiera sa, plasată exact sub afişul cu “Nu fumaţi”. Cine să-i interzică în fond lui Gheorghiu să pufăie o ţigară în timp ce semnele curg cu nemiluita din tastatură? Până şi pompierii s-au resemnat. sursa foto: Cotidianul

L-am întâlnit pe Lucian în urmă cu trei ani în redacţie. Eu, un june timid venit din provincie în presa mare, el, o legendă născută nu din spuma televiziunilor de ştiri, ci din anii petrecuţi pe holurile Camerei Deputaţilor, acolo unde ştie şi rostul ultimului firicel de praf aşezat pe-o masă. Îl vedeam însă de pe ecrane de mulţi ani, în emisiunile serilor Festivalului de la Mamaia, acolo unde era unul din criticii în vervă. Nici acolo în acest an Gheorghiu nu s-a mai dus.

M-a pus la punct de-a doua zi, fâcându-mi scandal că îmi apăruse numele pe o ştire pe care o scrisese el. Avea dreptate: completarea pe care o pusesem eu nu mai prinsese printul. A fost stăpânit cu greu de unul din protectorii mei din redacţie. Ulterior, m-a luat cu el prin Cameră. A dat prima cafea, prima prăjitură şi m-a ghidat pe holurile nesfărşite ale Palatului Parlamentului, cu aceeaşi afecţiune cu care un bunic îşi scoate nepoţelul la plimbare. Aşa cum a tot făcut în aceşti aproape 20 de ani, cu alte condeie mai mult sau mai puţin celebre din presă.

El, reporterul frenetic, omul căruia dacă îi ceri 500 de semne, îţi trimite 5.000 cu doar câteva minute înainte de deadline, spunându-ţi zâmbitor “Îţi iei tu ce-ţi trebuie de acolo”, jurnalistul care-ţi poate îngropa s