Era vadit fascinat de microfonul pe care i-l plimbam in fata nasului cu o emotie probabil egala celei care-l determina sa-si agite, cat mai vizibil, Kalasnikovul obtinut, dupa cum afirma el, ca sa apere televiziunea de teroristi. In lipsa de alt subiect mai bun, mi-a prezentat mandru nevoie mare trupa lui de soc, toti puberi, veniti in corpore, din varii sate, sa apere tanara revolutie.

O stranie senzatie de vertij ma cuprinde ori de cate ori imi amintesc de intamplarile pe care le-am trait in toamna si iarna anului 1989, ca reporter al postului de radio Deutsche Welle, inainte si dupa 22 decembrie.

Asistasem, in seara de 9 noiembrie, la demolarea zidului Berlinului. Vazusem istoria cea mare la lucru, astfel incat, la 17 decembrie, auzind de revolta de la Timisoara, le-am propus tot mai insistent sefilor mei germani sa-mi permita sa-mi intrerup concediul si sa-mi dea voie sa plec in tara. Dupa eforturi mari de penetrare a birocratiei si un amplu ocol printr-o Bulgarie troienita, am reusit sa ajung la Bucuresti la timp spre a asista la infiintarea GDS precum si la primele conferinte de presa ale noilor potentati civili si militari.

Toboganul marilor sperante

Am ratat voluntar turneul organizat, pentru uzul ziaristilor straini, de catre puternicii zilei, prin subteranele lui Ceausescu. Entuziasmul meu initial pentru echipa care izbutise totusi sa-l debarce pe dictator s-a estompat vertiginos.

Intalnirile mele, de la Intercontinental, transformat ad-hoc in cartierul general al jurnalistilor straini, cu trimisii studentilor, cu disidenti, cu reprezentantii detinutilor politici si mai ales cu unii din fruntasii PNT si PNL proaspat repatriati mi-au spulberat, rand pe rand, iluziile.

Capac mi-au pus intalnirile cu doi cunoscuti mai vechi. Unul devenise