Fostul cancelar al preşedintelui Nicolae Ceauşescu vorbeşte, în interviul acordat pentru „Adevărul de Seară“, despre imaginea unei epoci apuse şi cum i-a cunoscut pe cei doi Ceauşeşti. Autorul ne vorbeşte despre tranziţia celor 20 de ani şi de povara trecutului de care nu s-a eliberat.

Încă mai suntem emotivi când vorbim despre Revoluţie. Cititorul va parcurge pe nerăsuflate cărţile, memoriile dumneavoastră. Există vreun lucru pe care nu l-aţi scris şi care poate fi spus acum sau păstrat pentru mai târziu?

Prin tot ce am scris am încercat să recompun imaginea neretuşată a unei epoci istorice. N-am urmărit să-mi cenzurez memoria. N-am avut nici un moment intenţia să păstrez o informaţie pentru a face din ea o dezvăluire senzaţională sau incendiară mai târziu. Mai am destule lucruri de spus şi, dacă povara anilor îmi va da răgazul necesar, le voi consemna într-un alt volum la care încă lucrez.

Vorbiţi în cele două volume despre dictatură, oportunism, xenofobie, naţionalism. Ce credeţi că au învăţat românii după 20 de ani de democraţie?

În aceşti 20 de ani de tranziţie cred că s-a înţeles că doar libertatea vorbei şi invocarea la nesfârşit a unor principii amână nejustificat posibilitatea ca România să ocupe locul meritat în rândul ţărilor Uniunii Europene.

Stând atât de mult timp în preajma celor doi dictatori, i-aţi cunoscut foarte bine. Vroiau să fie percepuţi ca atoateştiutori. Care vi se părea mai rezonabil?

Nicolae Ceauşescu a fost un personaj real, complex şi contradictoriu care a suferit, în timp, o involuţie. El a fost robul unei singure ideologii şi a murit visând la Epoca de Aur. Ros de boală, nu a vrut să accepte semnele neputinţei şi ajuns la vârsta senectuţii a rămas dominat de sentimentul nemuririi. În ultimi ani i se părea că trăieşte într-o lume imaginară.Vedea bunăstare acolo unde se instalase sărăcia şi iubire