„Prefer să păţesc ceva luptând pentru un vis sau o iluzie, decât să o păţesc aşteptând.” (Ovidiu Florin Chifor)

Va ofer astazi, cadou de Craciun, ultima parte a aventurii in Laponia din acest decembrie a prietenului meu, Florin. Il lasasem dormind in masina, zgribulit de frig, dar fericit ca reusise sa-i duca Mosului scrisoarea nepotului sau Andrei. Ceea ce urmeaza e preluat in mare parte din fotoreportajul publicat in Hunedoreanul. La rastimpuri, am mai adaugat completari din martusrisirile lui Florin.

Musafirul de la miezul nopţii

În noaptea aceea, visul lui din Laponia se schimba. Mai avea un gând. Să prindă aurora boreală. Şi o dorinţă: să nu îngheţe. A renunţat la caşcaval, iaurt şi la fructele cărate cu baxul din România şi a trecut pe maximum 10 curmale uscate. Plecase de acasă de cinci zile. Era vineri dimineaţa. Dimineaţa, era un fel de-a spune, dacă te luai după ceas. Laponii nu mai văzuseră soarele de vreo trei săptămâni. Ziua lor are foarte puţine ore, iar acestea scad continuu. Cum era înnorat, hunedoreanul a început direct cu câteva zile de ninsoare, aşa că tot timpul era întuneric, „luminat” doar ici-colo de albul zăpezii.

Pe toţi i-a mirat prezenţa lui prin locurile acelea. Turist, iarna, în Laponia? Mai greu de crezut. Oricum, cu laponii nu-i de vorbit, s-a convins Ovidiu chiar din prima noapte. Îngheţat bocnă, s-a dus să ceară ajutor la o casă. Două femei s-au baricadat înăuntru când le-a întrebat, pe la ora două noaptea, dacă vorbesc engleză. A renunţat. N-a vrut să apară ca un intrus în zona lor.

Aurorei nu-i pasă de ambiţii

A făcut zigzaguri să găsească aurore pe drumurile între Alta, Tromso, Kautokeino şi Narvik. Norocul îl ocolea. Fascinantul fenomen n-a ţinut cont de ambiţia lui. Iar localnicii cu care a intrat în vorbă aveau păreri diferite despre condiţiile în care poţi vedea aurora şi şan