Refuzam să asist la înjunghierea lui. Fugeam în casă. Pentru a nu-i auzi ţipătul. Şi pentru a nu-i vedea sufletul ieşind prin despicătura făcută de cuţit. Căci aşa credeam pe atunci, şi aşa cred şi acum, că porcii au, ca şi noi, oamenii, un suflet. Ceea ce nu se ştie cu precizie este daca Dumnezeul nostru este şi al lor. Pesemne că nu există un Dumnezeu separat, numai al porcilor, deoarece, dacă ar fi existat, aş fi spus că aceasta este voia lui şi mi-ar fi fost mai puţin milă, ştiind că sufletul vietăţii înjunghiate are unde să se ducă. Dar aşa, mă durea neputând să-i împiedic sufletul să se amestece cu ninsoarea. Fiindcă astfel se întâmpla mai mereu când tăiam porcul, ningea, fapt care oprea ţipătul să se ridice la cer. Cine să-l audă acolo de vreme ce Dumnezeul porcilor nu exista? Hohotul de groază sau de revoltă al râmătorului orbecăia prin vazduh, apoi se întorcea pe pământ şi dădea ocol casei noastre de câteva ori, poate în căutarea mea, pentru că Dumnezeul nostru, al oamenilor, mă alesese pe mine să-l aud şi să-mi fie milă, aducându-mi aminte că timp de aproape un an împărţisem curtea cu el. La început, fusese, ca şi mine, copil. El se grăbea însă să crească. Şi creştea, cerând întruna de mâncare. Ai mei se aşezau la masă doar după ce îl săturau pe el. Când plecau de acasă, şi plecau zilnic, căci câmpul n-avea pic de îndurare, îi chema din zorii primăverii până în asfinţitul toamnei la muncă, îmi revenea mie obligaţia de a-i da să mănânce. Din cauza asta aproape că-l uram. Fiindcă nu mă puteam îndepărta niciodată de casă. Îl auzeam de la gârlă cum guiţă de foame. Şi veneam într-un suflet să-l liniştesc. Câteodată, eram nevoit să-i pregătesc eu însumi hrana. Ceea ce însemna că trebuia să curăţ câţiva ştiuleţi de porumb sau să amestec nişte tărâţe cu apă, pe care le hăpăia în mare viteză. Ar mai fi vrut. Poate că-i era sete şi nu-şi dădea sama. Îi turnam de